MIREASA

Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

Cine-i aceea ce se iveşte
Ca zorii zilei la răsărit?
Ca soarele mândru care străluceşte,
Este mireasa Acelui iubit.

El o priveşte, şi o numeşte
Neprihănită şi fără cusur,
Ea înaintea Lui se iveşte
Ca o lumină pe cer de azur.

Ea locuieşte în munţii de unde
Şi leii şi pardoşii nopţii mugesc,
El strigă şi cheamă, dar ea nu răspunde,
Căci umbrele parcă mai mult se lungesc.

O, fă să răsune cântarea şi ruga,
Căci glasul tău dulce eu vreau să-l ascult,
O, vino, grăbeşte, şi hai să dăm fuga,
Să trecem şi munţii şi-al lumii tumult.

Căci viile noastre au prins pârguirea,
Se-aude cântarea cerescului dor:
"O, vino Mireasă, te cheamă iubirea!"
Căci Mirele tău se arată pe nor.

Pe bolta cerească vitejii se-arată
În pataşca sfântă, şi care din nori,
El vine cu oastea Lui nenumărată,
Cu îngeri falnici şi strălucitori.

Şi El o compară cu iapa-nhămată
Ce trage la carele lui Faraon,
Cu biciul lovită, cu semne brăzdată,
Departe de ţară, de-al ei Solomon.

Aşa-i porumbiţa, aşa e aleasa,
Aşa cum e crinul cel alb între spini,
Cu crucea în spate se urcă mireasa,
Aceasta e calea la sfinţi, la creştini.

Dar toate acestea o ţin smerită,
Şi plină cu harul ce vine de sus,
Chiar dacă-i bătută, chiar dacă-i lovită,
Ea cântă şi-aşteaptă să vină Isus.

Aşa se formează a ei frumuseţe,
Aşa cum sunt corturile din Chedar,
Prin chin şi necazuri, dureri şi tristeţe,
Dar dragostea rabdă şi-nvinge prin har.

Şi chipul şi haina, şi părul, mahrama,
Sunt toate descrise în vechiul poem,
Ferice de cine şi astăzi ia seama,
Căci Cel ce vorbeşte, e Rege-n Salem.

Ascultă dar soră, ce-a zis Sunamita
Cea arsă de soare şi vântul din vii,
Căci fraţii au pus-o să stea păzitoare
La vie, departe, pe câmpuri pustii.

Aici e secretul alegerii tale,
Să fii preaiubită, să fii preaiubit,
Întâi este via, lucrările Sale,
Întâi adevărul să fie vestit.

A ei frumuseţe ea şi-o neglijează,
Ea luptă într-una cu vulpile mici,
Şi ziua şi noaptea în vie veghează,
Căci este cumplită cu-ai ei inamici.

Ea poartă mahramă ca o servitoare,
Şi părul pe spate i-atârnă în jos,
Cu faţa-nnegrită şi arsă de soare,
E chipul miresei, smerit şi frumos.

Ea nu se fardează şi nu se vopseşte,
Şi nu e în modă cu veacul stricat,
De-aceea'şi Mirele ei o iubeşte,
Căci ea cu smerenia s-a îmbrăcat.

Şi faţa-i frumoasă aşa cum sunt crinii,
Căci ea alăptează, şi creşte copii,
Ea nu mai trăieşte aşa ca păgânii,
În necurăţie şi-n nelegiuiri.

Verdeaţa şi cedrii şi toţi chiparoşii,
E locul pe unde stătea pe-nserat,
Biserica, fraţii, şi toţi credincioşii,
E casa din fildeş, cu aur curat.

Căci dintre mulţimile fără de număr,
A Lui ţiitoare şi fete de crai,
Ea-i şade la dreapta, şi-i umăr la umăr,
El intră în slava Cerescului Rai.

Tu ia-ţi Solomoane răsplata, arginţii,
Căci astăzi poemul ce tu l-ai cântat,
Ne-arată pe Domnul, mireasa şi sfinţii,
Şi slava în care Isus ne-a-mbrăcat.

Acele rubine cereşti şi inele,
Şi haina cea albă din inul curat,
Ţesută cu aur, cu flori şi cu stele,
Sunt daruri pe care Hristos ni le-a dat.

Grădina cu via, şi cerul, şi norii,
Sunt fraţii, e harul, dar staţi un moment,
Căci oamenii nopţii sunt răufăcătorii
Ce-au râs pocăinţa şi-atunci şi-n prezent.

Iar leii şi pardoşi, şi munţi şi ruine,
Sunt locul durerii prin care-am trecut,
Dar toate acestea spre-al nostru, - mai bine-,
Chiar dacă prin ele am plâns şi-am gemut.

Şi vântul, crivăţul, ce suflă şi bate,
Atâta de tare, atâta de des,
Vor fi încercările scrise, lăsate,
S-aducă trezirea acelui ales.

Cântarea aceasta exprimă iubirea
Şi dragostea noastră ce-avem în Hristos,
În ea e văzută mireasa, răpirea,
Şi Mirele nostru slăvit, glorios.

Nici apele multe nu pot să ne-o stingă
Iubirea ce Domnul în inimi ne-a pus,
Nici moartea nici iadul nu pot să ne-nvingă,
Căci dragostea noastră e de la Isus.

Vă jur pe cerboaice şi pe căprioare,
De cumva pe uliţi trecând L-aţi văzut,
Căci dragostea noastră e-atâta de mare,
Căci ea ne trezeşte şi din aşternut.

Cu picurii nopţii, cu rouă în plete,
El trece şi bate la uşi cu zăvor,
Căci vrea să ne spună a Sale secrete,
Căci vrea să ne fie pe veci Salvator.

Cuvintele Lui sunt sfinte, curate,
Ca florile albe din mii de grădini,
Cu Duhul vieţii, cu Har parfumate,
Ce-alină şi leagă durerii şi suspin.

De-aceea iubita din pat se trezeşte,
Şi-aleargă pe uliţi cu suflet sărman,
Ea plânge şi-ntreabă, dar nu-L mai găseşte,
Căci noaptea şi somnul, e-al nostru duşman.

Rănită de moarte, dar nu se opreşte,
Străjerii mahrama din cap i-au luat,
Dar până la urmă ea tot Îl găseşte,
Pe Mirele drag, pe Acel căutat.

Cu turte de struguri să fie-ntărită,
Cu fructe, cu miere, căci s-a-mbolnăvit,
De dorul iubirii, de-atâta veghere,
De-atâtea ce-n sufletul ei au lovit.

Iubitul o cheamă, dar ea zăboveşte,
Căci încă mai este legată de lut,
Dar până la urmă, ea tot se trezeşte,
Căci Mirele-n taină în geam i-a bătut.

Acesta-i poemul cum n-o să mai fie
O altă cântare asemenea ei,
Căci ea a fost scrisă ca şi proorocie,
De Regele păcii, la vechii evrei.

Amin