TÂNĂRUL BOGAT

Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

"La săraci împarte-averea, vinde tot ce-ai adunat!"
A zis Domnul cu iubire, către tânărul bogat.
"Dacă vrei desăvârşire, dacă vrei comoară sus,
Căci viaţa, veşnicia, e aşa!"... a zis Isus.

Auzind aceste vorbe, vai ce tare s-a mâhnit,
Cel ce se credea că este credincios desăvârşit.
Cei bogaţi de altădată, pe săraci îi asupreau,
Văduvele şi orfanii pe la poarta lor plângeau.

Cel cu inima închisă, cămătarul îi vorbi:
"Dacă nu-mi dai datoria, am să-ţi iau cei doi copii!"
Lazăr fără mângâiere, fără pâine, câinii doar
Îi lingeau a sale bube, stând la poartă în zadar.

De aceea Domnul zice către tânărul bogat:
"Bogăţia e o cursă ce te-a prins şi te-a legat!
Căci iubirea de avere şi iubirea de comori,
I-a străpuns cu-amărăciune pe sărmanii muritori.

Ca să intri-n mântuire, nu se poate om firesc,
Mai întâi eliberare de trecutul tău lumesc.
De aceea vinde totul şi împarte la lipsiţi!
Dezlipeşte-te de duhul ce-i robeşte pe zgârciţi!"

Atunci şi-a întors privirea tânărul, înspre apus,
Renunţând la mântuirea oferită de Isus.
Doamne, ce nefericire! Ce durere! Ce păcat!
Să-ntorci spatele spre Domnul, când atât te-a aşteptat...

El s-a dus pe câmp, la vale, ucenicii îl priveau
Cum păşea pe-a morţii cale, înspre flăcări ce ardeau.
Şi l-a întâlnit rugina pe bogatul cel hoinar,
Distrugându-i toţi arginţii ce-i avea în buzunar.

Şi l-au întâlnit şi hoţii, şi de tot l-au jefuit,
Şi aproape mort în vale, călătorii l-au găsit.
Molia i-a ros toţi banii de hârtie din palat,
Toate hainele sunt zdrenţe, cum nici nu s-a aşteptat.

Căci întreaga bogăţie pe pământ s-a vestejit;
Doamne, ce nenorocire! . . bietul om s-a necăjit.
"Vai de mine, ce durere!". . şi-a zis tânărul bogat. .
Am pierdut comori, palate, fiindcă nu am ascultat!"

Şi mergând mereu 'nainte, spre apusul zgomotos,
Tânărul îmbătrânise devenind neputincios.
Fericirea de-altădată a rămas numai un vis...
"Doamne, n-am nici o răsplată!"... tânărul bogat şi-a zis...

"Tot ce-am strâns, aici rămâne, eu mă duc, n-am ce să fac!
De-aş putea să trec cămila, de-aş putea s-o trec prin ac!
Aş găsi şi eu odihnă, căci destul am chinuit!"
Dar odihnă nu găseşte omul care e zgârcit.

Şi un glas ca de osândă, pe bogat l-a urmărit:
"Vinde totul şi împarte cu acel nenorocit!
Vei avea în cer comoară! vinde totul, dragul meu!"
Glasul lui Isus răsună, şi îl urmărea mereu.

"De-ascultam, era mai bine, de mergeam după Isus,
Aveam răsplătire mare dincolo, în ceruri sus...
Şi mi-a zis că mă iubeşte, după mine s-a uitat,
Când ca un lipsit de minte de la Domnul am plecat...

Ce mai pot să fac? Răspundeţi voi averi şi bogăţii!
Voi veţi arde, iar eu singur veşnic mă voi chinui!
Doamne, nu mai e scăpare? ?"... "Nu!" răspund acei lipsiţi,
Care L-au urmat pe Domnul, şi în cer sunt fericiţi.

Vinde tot şi scapă-ţi viaţa de a morţii legături!
Căci Isus ne face liberi prin a Sale-nvăţături.
Cine însă mai ascultă acest minunat ecou?
Care cheamă omenirea din păcat, la Dumnezeu.

Pentru mulţi nu mai contează viitorul cel slăvit,
Cel bogat îşi vinde raiul pentru ceasul "fericit".
Clipa este importantă pentru cei mai mulţi din noi,
Prea puţini privesc dincolo, la viaţa de apoi.

Fi-va prea târzie vremea, când din somn se vor trezi,
Fraţii care îşi adună străluciri şi bogăţii.
Ştiţi bogatul cu hambare, când pământul i-a rodit,
Se-aştepta la fericire, dar sărmanul a murit.

Şi acela cu porfiră, mâncăcios şi băutor,
La sfârşit se roagă, strigă, din adâncuri, din cuptor.
Prea târziu! Aici sunt toate după cum ţi-ai aşternut!
Vei primi răsplată frate, numai pentru ce-ai făcut.

Timpul nu se mai întoarce, în ce parte ai picat,
Vei rămâne ca şi pomul ce-a căzut când s-a uscat.
De-ai căzut spre miazănoapte, întunericul e gros,
Tu copac cu ramuri multe, vei pieri neputincios!

Înspre miazăzi e soare, e lumină, e Isus,
În Hristos acel ce-adoarme, are răsplătire sus.
Vinde tot! ... a fost atuncea, astăzi pare prea ciudat,
Este foarte greu aceasta pentru omul cel bogat.

Ţi-e şi frică să spui: "Vinde şi împarte la săraci"!
"Ia te uită! -îţi va zice-, tu n-ai alta ce să faci?
Doar să-mparţi a mea avere! Ce eşti tu, judecător?"
Şi oricât le spui de Domnul, ei îşi văd de treaba lor.

Avraam şi-a lui soţie, Isaac şi Israel,
Iov nu avea bogăţie? ... şi atâţia ca şi el... !
Asta-i binecuvântare, cei săraci sunt blestemaţi!"
Mai auzi prin adunare, cum explică unii fraţi.

"Eu am minte, chibzuinţă, de aceea-am adunat!
Am muncit, căci munca-i sfântă, şi acuma sunt bogat!"
Frate nu veni la mine să te scuzi cu tot ce ai,
Nu eu, ci Isus îţi zice: "Dacă dai, ajungi în Rai!"

Nu eu am creat cămila, acul pot să-l construiesc,
Dar în cer nu voi ajunge dacă nu mă pocăiesc.
Şaptezeci se poticniră dintre ucenicii Săi,
Şi s-au dus fără de urme, pe cărarea celor răi.

Petru însă nu se duce, căci la Domnul a găsit
Mântuirea, fericirea, viaţa fără de sfârşit.
Să asculte toţi bogaţii ca şi tânărul bogat,
Care la-nceput pe Domnul oarecum l-a căutat:

Nu există altă cale, nu există alt răspuns,
Fă aşa cum zice Domnul, şi îţi este de ajuns.
Crezi că Domnului îi place ca să fii sărac, lipsit?
Nu, El vrea să te desprindă, să fii liber, dezrobit.

Căci iubirea de palate şi de bani, e cursă, fraţi,
Cei străpunşi cu-aceste lucruri, vor muri nevindecaţi.
Asta vrea Isus să spună, să iubim pe Dumnezeu.
Căci iubind averea, lumea, vom sfârşi în chinul greu.

"E cam strictă mântuirea", li se pare unor inşi,
Şi oricât le spui de Domnul, nu se vor lăsa convinşi.
Tânărul ştia Cuvântul, a păzit el ce-a păzit,
Dar pe cealaltă parte s-a mai şi îmbogăţit.

Vin atâţia cu pretenţii ca şi tânărul bogat,
La Isus Mântuitorul, însă nu cu gând curat.
Cei ascunşi sunt daţi pe faţă, Domnul ştie ce gândim,
El cunoaşte-a noastră viaţă, cum umblăm şi cum trăim.

El văzu în cămăruţa inimii celui bogat,
Avuţia şi averea cât de tare l-au legat.
Şi când i-a deschis zăvorul, omul tare s-a mâhnit,
Când i-a zis Mântuitorul ce mai este de-mplinit.

Doar un lucru-ţi mai lipseşte, ăsta însă-i foarte greu,
Să se pocăiască omul, părăsind păcatul său.
Căci "Mamona", zeitatea cea de lut, ne trage-n jos,
Dragostea dumnezeiască ne uneşte cu Hristos.

Orbi şi surzi mai sunt aceia care se împotrivesc,
Şi se-ntorc din nou în lume, după ce se pocăiesc.
Şi s-a întâlnit bogatul cu rugina prin palat,
Care i-a distrus arginţii şi i-a devalorizat.

Şi cu molia prin haine, care-n praf le-a mărunţit,
Dar necazul se întinde la bogatul cel zgârcit.
Căci pe când dormea el, hoţii pe ferestre au intrat,
Şi comoara lui cea mare o luară din palat.

A rămas doar cu regretul şi cu părul lui zburlit,
"Toate le-am pierdut, vai Doamne! şi nici nu m-am pocăit! '
Iar deasupra tuturora, cel mai de nesuportat:
Moartea cea în haine negre lângă el s-a prezentat.

"Haide, s-a sfârşit viaţa, vino, nu mai poţi trăi!
Spune-le acum adio la a tale bogăţii!"
"Nu se poate, nu se poate!"... comenta sărmanul ins...
Dar cu moartea nu e glumă, şi bogatul om s-a stins...

Îngerul cel sfânt priveşte după el cum este dus,
De lăcustele cu ghiare spre abis, înspre apus.
Lazăr ca un nufăr zboară însoţit de îngeri sfinţi,
Înspre locul fericirii, cu Avraam, cu-ai lui părinţi.

Iar de jos din adâncime, strigă glasul 'năbuşit:
"Mor de sete, mor de sete, şi sunt tare chinuit!"
Însă orişicâte lacrimi, n-ai să poţi să treci prin vad,
Căci prăpastia e mare între Rai şi între iad.

Nu mai staţi pe două scaune, nu-ncercaţi pe doi stăpâni
Să-i slujiţi, căci pierdeţi totul la sfârşit, iubiţi creştini!
Doar un lucru-ţi mai lipseşte, astăzi să te pocăieşti!
Dacă vrei în veşnicie fericire să găseşti.

Amin

Octombrie 2003