TOIAGUL DE FIER

Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

Toiagul de fier din noul regat
Înseamnă puterea slăvită;
Cum Domnul lui Petru, lui Pavel le-a dat,
Şi celor din prima elită.

Puterea aceea ce-a fost în trecut,
La urmă, la prima-nviere,
Toiagul de fier peste vase de lut,
Credincioşii primi-vor putere.

Ce aspre cuvinte: "şi le vor zdrobi
Cum sfarmă în cioburi olarul!"
O mie de ani cu Hristos vor domni
Acei care urcă Calvarul.

Unite cu toate sub sfântul drapel,
Mulţimea de neamuri să-nveţe,
Căci sfinţii primi-vor de sus, de la El,
Lumină şi sfinte poveţe.

Aceasta e ceva ce n-am auzit,
Şi totuşi Scriptura vorbeşte:
Că cine învinge, e făgăduit,
Toiagul de fier îl primeşte.

Acum nu se poate, căci alţii domnesc
Şi poartă toiege în mână,
Şi-n lupta aceasta pe sfinţi îi zdrobesc,
Şi pe mulţi îi coboară-n ţărână.

Atunci, credincioşii avea-vor cuvânt
Căci sfinţii primi - vor domni;
Ca regi şi preoţi ei vor fi pe pământ,
Căci a lor împărăţia va fi.

E greu să priveşti peste mia de ani,
Dar Sfânta Scriptură ne-arată,
Căci Domnu-i învinge pe-ai noştri duşmani,
Şi lupta cea mare se gata.

Pe ultima fiară cu nume ciudat,
Când sfinţii primi-vor poruncă,
Martirii în frunte cu-al lor împărat
În iazul de foc o aruncă.

Iar după aceea poporul iubit
Trăi-va în pace, sfinţire.
Pământul întreg ca un rai înflorit,
Peste tot va fi plin de rodire.

Ca cedrii cei falnici ce se clatină-n vânt,
Aşa fi-vor spicele coapte;
Căci pacea domni-va pe-ntregul pământ,
Iar lumea ieşi-va din noapte.

Atunci cei aleşi, cu Isus triumfal
Vor merge păşind peste ape;
Căci nu va mai fi nici furtună nici val,
Nici moartea în lut să-i îngroape.

Putea-vor să zboare spre stele, spre nori,
Dincolo, spre marea lumină,
Ei după-nviere sunt nemuritori,
Căci Domnul le-a şters orice vină.

Atunci vor deveni regi şi preoţi,
Biserica să o slujească,
Căci Domnul îi pune în slujbă pe toţi,
Pe sfinţi, peste tot să domnească.

Atunci se va spune: "Ia zece cetăţi
Şi sceptrul, toiagul, în mână!
Dar dragostea sfântă mereu să le-arăţi,
Convinşi pe deplin să rămână.

O mie de ani cu Isus, cu Hristos,
Vor fi numai biruitorii.
Va fi numai neamul acel credincios,
Ce-n lupte avut-au victorii.

Aşa cum apostolul Ioan i-a văzut,
Martirii cu capuri tăiate,
Căci ei mai degrabă să moară au vrut,
Decât să trăiască-n păcate.

Acel ce învinge, primeşte de sus
Toiagul de fier, de domnie,
Aşa cum învins-a şi Domnul Isus,
Pe cea mai temută solie.

Atuncea Satan e legat şi închis
Ca leul de după zăbrele;
Deasupra intrării se pune zapis,
Pe nimeni să nu mai înşele.

Şi orice făptură pe-ntregul întins
Trăi-va în pace deplină;
Căci lupta cea mare cu ură s-a stins,
Pământul va fi o grădină.

Cel Veşnic, cum scrie în Psalmi, a strigat
Spre neamuri să nu se mai lupte,
Atunci tot pământul va fi dezarmat,
Şi armele lor vor fi rupte.

Rachete şi tancuri vor arde pe rug,
Şi toţi la pământ s-or proşterne,
Iar mulţi îşi vor face chiar fiare de plug
Din armele super moderne.

Şi nu vor mai fi generali şi soldaţi,
Nici arme, nici şcoli militare,
Căci Domnul va fi pentru cei înviaţi,
Păstorul şi împăratul Cel Mare.

În trupuri de slavă, o mie de ani,
E-o clipă, o zi fericită,
Căci lumea lipsită va fi de duşmani,
De duhuri ce-au dus-o-n ispită.

Şi dacă din fire vor fi răsculaţi
Să tulbure iarăşi pământul,
Aceştia muri-vor cu toţi blestemaţi,
Ca pleava ce-o spulberă vântul.

Căci astăzi şi mâine, aproape s-au dus;
Iar ziua a treia apare,
Când Domnul sfârşi-va lucrarea, -a spus-
Ce-a fost hărăzită sub soare.

Amin