Trec iar prin timp şi poezie
În urmă las absinte ploi
Şi bat în clipa cea târzie
La poarta vârstei de apoi.

Mă doare osul remuşcării
Că n-am să zăbovesc prea mult
Mă strigă infinitul mării
Clepsidra apei s-o ascult.

E plin de alb chenarul mastic
Al traversării spre neant
M-agăţ de-un început fantastic
Cum de lumină un liant.

Mă ninge, dincolo, o rană
Cu mii de fulgi întemniţaţi
O întrebare diafană
Îmi creşte-n ochii-nlăcrimaţi:

Străjere, spune-mi cât e ceasul?
Încotro duce pasul meu?
Ridică-ţi, îngerule, glasul
Şi zboară-mă prin curcubeu,

Aşază-mă pe-o contemplare
Să nu mai pot din ea să fug,
Să-mbrac a Vieţii-nfăţişare
La sânul ei destin să sug.

Să nu mai trec prin timp şi gamă
Cum trece sunetul de nai
Hai, existenţă, fii-mi tu mamă
La scufundarea mea în Rai.