Un simplu om...

La geam îmi bat iar mii de gânduri,
Foşnind manta de muguri moi,
Se naşte-un dor nebun de zboruri,
Cresc braţului aripi din vise noi.

Sămânţa li-e iubirea cea eternă,
Din lujerii credinţei unui rob,
Oglinda veşniciei este seva ,
Şi scaldă li-i căinţa unui ciob...

Şopteşte-un vânt din miazăzi,
Cu vuiet lin şi foşnet de aripă,
Al bucuriei cânt cu ramuri verzi,
În primăvăra care se-nfiripă!

Prin salcii despletite în oglinda,
Ce luciul li-l întinde la picioare,
Verzuie-şi face loc lumina aburindă,
Ca haină pomilor pune-va, albă floare!

Unită mi-e privirea-n atingere uşoară,
Cu-aripa de cocoară ce aerul despică,
Aceiaşi uluire în fiecare primăvară,
Eu stau, aştept şi toate vin şi pleacă...

Ca fluturii tăcuţi în soare,
Cu braţele-mi deschise spre albastru,
Cu ochi strânşi cad în Sa prinsoare,
Supus, aşa cum raza vine după astru,

Depart apoi perdeaua întristării,
Blând, cu rafala unui gând nespus,
Rămân în hora mută a contemplării,
Un simplu om, de frumuseţea Sa străpuns...

30.03.2009