Balada dorurilor

Târzie, adâncă noapte, cu luna cenușie,
Dar inima-mi veghează zorii, ce stau să-nvie.
Nu, să nu credeți că am băut prea târziu cafeaua!
Nu sunt nici gândurile, cele care-mi întunecă steaua
Ci sunt DORURILE, neînduplecatele,
Aprinsele, ascuțitele, încăpățânatele...
Doruri după ucise izvoare,
Dor după frântele raze de soare,
Dor dupa El-dorul plecării
Dorul de îngeri-dorul cântării.
Piroane abstracte care, scrijelind fără milă,
Pereții odăilor mele interioare de-argilă,
(Precum odinioară sub umbra de șarpe
Toiagul lui Moise, stânca doritelor ape)
Fac să țâșnească râuri neprihănite,
Cu valuri mari, cristaline, sfințite,
Ce se revarsă mereu ca o cascadă
Fără ca altcineva din jur să o vadă.
Pe obrajii arzând în jăratecul aprinselor necuvinte,
Mereu, și niciodată deplin mistuite
Cât timp se vor numi DORURI,
Cât timp vom avea ca decoruri
Aceste mizere alei de cetate,
Aceste bucăți de Gomora în spate!!!

Dar acum știu ce voi face, iată,
Le voi lua bucată cu bucată,
Le voi uni într-un mănunchi de nefericire,
Îl voi înveli într-o coală de iubire
Și cu el la piept, voi porni pe urmele Lui, crezând,
Călător spre creasta muntelui sfânt
Preda-l-voi pământului îmbibat cu Slavă și Viață,
Și dintr-odată, totul, totul, se va schimba la față!

Iar zorii ce-așteaptă să vină, mă vor găsi ferice, chiar dacă în tină,
La coliba clădită pe munte, aproape de cruce,
Unde noaptea-i cu stele, iar plânsul e dulce.

Preschimba-se-vor dorurile-n crampeie de Rai
Si-auzi-voi un inger, cantandu-mi din nai!!!