„De aceea vă mărturisesc astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.”
(Faptele Apostolilor, 20:26-27)

La ţară, undeva-ntr-un sat,
Într-un pitoresc micuţ cătun,
Trăia un om nu prea bogat,
Dar un creştin destul de bun.

Aşa credea el despre sine,
Ce-i drept avea doar fapte bune,
Căci la mulţi le-a mai făcut bine,
Ştia din sat întreaga lume.

Pe drumeţ îl poftea în casă,
Nu uita de văduvă şi-orfan,
Pe ce flămând îl punea la masă
Şi-l ajuta pe cel sărman.

De cel bolnav îşi aducea aminte,
Dădea să bea celui însetat,
Iar celui gol – îmbrăcăminte
Şi celui fără casă-un pat.

Mereu avea un sfat, o povaţă,
O mângâiere celui trist.
Şi liniştit îşi trăia viaţa
Ca un creştin de toţi iubit.

Trecea lună după lună,
Veri cu soare, ierni cu ger,
El se credea pe-o cale bună
Care o să-l ducă-n cer.

Se aştepta ca să primească
Cununi de slavă, acolo sus,
Că fi-va în patria cerească
Cu fraţii său şi cu Domnul Isus.

Crezând că n-are nici o vină,
Nici o greşeală, nici un păcat
Visa la haine de lumină
Şi la o cunună ca de împărat.

Dar într-o noapte liniştită
Un înger îi apăru în vis
Şi făptura lui fost-a risipită
La ceruri după cum stă scris.

Se credea scăpat de gheara morţii,
Nu se simţea deloc stingher,
Stătea proptit în faţa porţii
Aşteptându-l pe străjer.

Deodată poarta se deschise
Şi ochilor lui le fuse dat
Să vadă ce nici măcar în vise
Un om vreodată n-a visat.

Căci minţilor noastre trudite
Nu li s-a dat să aibă habar
De străzi cu aur poleite,
De mari palate de cleştar.

De sfinţi cu zâmbitoare feţe,
Îmbrăcaţi în haine luminate,
Înconjuraţi de frumuseţe,
De bogăţii şi nestemate.

Bunul creştin dădu să intre
Căci ce văzu îi păru drag
Dar un înger îi apăru-nainte
Şi-l ţintui cu spada-n prag.

„De ce mă opreşti stăpâne?” –
Întrebă creştinul mirat,
„Eu n-am umblat pe căi păgâne,
nici în greşeală, nici în păcat.

Purtarea întruna mi-a fost bună
Şi nici nu cred să am vreo vină,
Mai bine mi-ai da şi mie o cunună
Şi o haină albă de lumină!”

„Cum pot eu să-ţi dau cunună
Sau haine albe de lumină,
Când tu te lauzi cu fapta-ţi bună
Dar eşti vinovat de crimă!”

„De ce ai spus de crimă? Eu
Am auzit bine ce-ai zis?
Martor îmi este Dumnezeu
O muscă-n viaţă n-am ucis!”

„O muscă, spui? Sună frumos,
Eu nu de muşte-am întrebat.
Ia priveşte-acolo-n, jos.
Cine-s cei ce-n flăcări ard?”

Când privi creştinu-n jos,
În negrul fum şi limbi de foc
Văzu în iadul fioros
Pe toţi vecinii săi la-un loc.

Vecinul său de peste drum,
Ce-umbla mereu după pahar
Se îneca în foc de fum
Strigând după ajutor, dar în zadar.

Şi pe vecinul său Matei
Ce-o viaţă-ntreagă a alergat
După dezmăţuri şi femei
Fiind robit de-acest păcat.

Şi pe vecina sa Aglaie
Ce a minţit şi a-njurat
Şi pe Maria cea bălaie
Ce a amăgit pe-orice bărbat.

Şi pe Ilie, hoţ din fire,
Pe Ioan cu jocuri de noroc
Îi zări dintr-o privire
Cum se zbăteau în fum şi foc.

„Acum, ce spui de aceştia toţi?
Ei n-au fost vecinii tăi?”
„Dar ei au fost curvari şi hoţi
Mincinoşi, avari şi răi!

Toată viaţa au trăit
În desfrâu şi în păcat
Cred că bine-au nimerit
Locul lor e acolo-n iad!”

„Taci!” – strigă atunci străjerul
„Locul tău e-acolo-n iad!
Crezi că moşteni-vei cerul
Fiind de sânge vinovat?

Spune-mi, ai fost la ei acasă?
Le-ai spus de ce-a murit Isus?
Le-ai spus de vestea cea frumoasă
Cum că pot trăi în ceruri, sus?

Hai, spune-ai încercat vreodată
Să-i întorci din al lor drum?
Poate-atunci urmau calea curată
Şi nu ardeau în foc şi fum!

Le-ai spus că Isus iartă păcatul,
Le-ai spus acestea toate, tu?”
Creştinul aplecându-şi capul
Printr-un suspin răspunse: „Nu!”

„Atunci îmi pare rău de tine,
Să ştii că eu nu te cunosc.
Acum, dar, pleacă de la mine
Căci locul tău e-acolo, jos!”

Şi dintr-o dată s-a închis
Poarta raiului frumos,
Bunul creştin în vis
Zbură către iad în jos.

Ce vaiere, ce suspine
Şi ce scrâşnete din dinţi!
De ce te-au cuprins, creştine
Multe remuşcări fierbinţi?

Şi parcă dintr-o suflare
Ceaţa grea se risipi.
Plin de lacrimi şi sudoare
Bunul creştin se trezi.

Speriat fiind de moarte
A sărit ca ars din pat
Şi-alergă în miez de noapte
La vecinii săi, prin sat.

„Sari vecine de m-ajută
Şi nu mă lăsa să mor” –
Bătuse, cu zarvă multă,
La vecinul băutor.

„Cu ce să te-ajut, vecine? –
Spuse omul din somn trezit.
Te văd sănătos şi bine
Nu cumva tu, te-ai ţicnit?”

„Nu-s nebun deloc vecine,
Dar să vezi ne-am visat
Şi pe tine şi pe mine
Cum ardeam în foc, în iad!

„De mine nu mă mir vecine,
Ştiu că n-am s-ajung în rai
Dar spune-mi, te rog, de tine,
Tu în iad ce căutai?…

„Din cauza ta am ajuns vecine,
Să ştii că doar din cauza ta!
Ba nu vecine, nu spun bine.
Tu ai ajuns din cauza mea!

Căci am tăcut mereu, vezi bine
Şi niciodată nu ţi-am spus
Că în chinuri grele pentru tine
Pe Golgotă-a murit Isus.

Ca să te spele de păcate,
Să poţi trăi pe veci curat
Prin mine astăzi în poartă-ţi bate
De nu-L primeşti ajungi în iad,

Însă-acum fără mine.
Eu am venit, te-am anunţat,
De azi încolo tu porţi vina
De sângele nu îţi va fi curat!

Gândeşte-te căci vremea-i scurtă
Şi multora le am de spus.”
Vecinul sfatul îi ascultă
Şi îl primi ca Domn pe Isus.

În miez de noapte-n doi porniră,
La toţi din sat bătură-n porţi,
Pe Domnul Isus cu zel vestiră
La cămătari, beţivi şi hoţi.

Şi multă lume speriată
S-a-ntors din noapte la Isus
Iar creştinul primi-va ca răsplată
Cununi de slavă acolo-n ceruri sus.
…………………………………….

Aceasta-i doar o poezie
Cu un final măreţ, frumos,
Căci creştinii toţi de când se ştie
Îl vestesc pe Regele Hristos.