Departe în robie Israel greu gemea,
Durerea şi suspinul pe zi se înmulţeau.
E greu jugul robiei departe-n Babilon,
E greu din popor liber s-ajungi deodată rob.

Dar cui să-i spună greul şi că robia-i aspră
Când chiar Izbăvitorul pe ei se mâniase.
Şi-aduc acum aminte de zile din străbuni
Şi feţele se-apleacă şi lacrimile curg.

Doar singur Dumnezeu putea să-I izbăvească,
Dar ce era mai greu, chiar El se mâniase
Căci ei călcat-au legea şi L-au nesocotit
Schimbând Dumnezeirea pe lucruri de nimic.

Ei recunosc azi vina şi plânsul îi înneacă
Dar cine pentru ei la cer să mijlocească?
“Prea drept eşti Dumnezeu” bătrânii spun şi tac
Şi hainele-şi sfâşie, ţărână-si pun pe cap.

Şi perii cei cărunţi cu tinerii şi copiii
Scot strigăte de jale, ochii lor sunt trişti.
Oftează greu bătrânii privind în depărtare
Şi lăcrimând cu ochii rămân parcă-n visare.

Copiii se adună, privesc şi ei miraţi,
Ce oare văd bătrânii şi ei nu pot vedea?
Atunci ridicand capul cu tâmpla lui căruntă
Un om mai slab şi-n vârstă şi-ncepe să le spună:

Copii voi nu-nţelegeţi, aicea suntem robi,
Pământul pe care suntem e ţara Babilon,
Dar ţara noastră scumpă, Canaanu-i departe;
Oftează greu bătrânul şi spune mai departe,

Vedeţi voi munţii-aceia ce sunt la răsărit?
Chiar dincolo de dânşii Canaanul e întins,
O ţară nu ca asta rea şi blestemată,
Acolo şi ţărâna e binecuvântată.

Din nou oftă bătrânul, dar nu numai atât
Căci inima ne doare pentru Ierusalim.
În el avut-am Templu cu chivot şi cu legi,
Altarul ispăşirii de păcate , făr’delegi.

În zile de sabate se-nveselea chivotul,
Din cer cobora norul şi se umbrea în totul.
Preoţii tămâierea pe când intrau s-o facă
Vedeam în el prezenţa slavei dumnezeiască.

Deci cum am putea oare să stăm nepăsători
Când ne-am pierdut şi ţara şi Dumnezeul nost’.
Şi vina şi păcatul le vom plăti plângând
După-Mpăratul slavei, după Ierusalim.

Ah, greu este păcatul şi-i greu să-l ispăşim,
Ni se vas stinge viaţa pe-acest pământ străin.
Dar dacă Dumnezeu îşi va aduce-aminte,
Şi va ierta păcatul şi iarăşi vă va strange,

Şi vă va duce iarăşi în ţara neuitată
Atunci veţi înţelege de ce plângeam noi astăzi,
De ce ne arde dorul şi inima ne doare,
C-am părăsit pe DOMNUL, pe Stânca de salvare.

Gândiţi-vă o clipă atuncea şi la noi
Când s-or întoarce robii şi prinşii de război.
Dar ce-am făcut noi astăzi să nu faceţi în veac
Să-L părăsiţi pe Domnul şi să-L mai mâniaţi.

Bătrânul nu mai poate continua cuvântul
Căci iată un străjer îşi declară cuvântul :
Apare-un călăreţ, se-apropie în grabă
Şi după-mbrăcăminte el e din ţara noastră.

Pe chipul lui se vede c-aduce-o veste bună,
Salută prieteneşte şi-ncepe să le spună:
O, fraţi , părinţi şi prieteni, aceva pentru voi,
Scrisoare pentru robii şi prinşii de război.

Vi-e dor de ţara voastră? Vi-e dor de Dumnezeu?
Eu solul Lui sunt astăzi şi-aduc Cuvântul Său.
Vă spun întâi de toate, o robilor să ştiţi
Mânia Lui aprinsă pe voi s-a potolit.

Şi iată o scrisoare cu scriere aleasă,
Proorocul Ieremia a spus să se citească.
“Aşa vorbeşte Domnul la prinşii de război,
Un plan de mare milă păstrat-am pentru voi;

Şi planurile mele păstrate pentru voi
E să vă dau nădejde vestind un viitor.
Rugaţi-vă pentru ţara în care sunteţi robi
Căci fericirea voastră atârnă de a ei.

Doar şaptezeci de ani mai sunt ani de robie
Şi-apoi veni-va vremea de mare bucurie,
Cu zile ca odată, nu de nenorocire,
Rugaţi-vă în taină şi Eu vă voi răspunde,

Am să mă las găsit şi înţeles de voi
Căci mare-Mi este mila de prinşii de război,
Şi vă voi strange iarăşi pe voi cei izgoniţi
Şi-n mila Mea cea mare nu vă voi părăsi.

Pe când sfârşi-se solul citind cuprinsul tot
Bătrânii şi copiii erau în hohot toţi.
Pătruns-au licăriri şi raze de speranţă
Că Dumnezeu se-ndură şi vina lor o iartă.

Scrisoarea o păstrează spre mângăierea lor
Pâna veni-va vremea să intre-n ţara lor.
Simţesc, parcă e timpul să ne oprim la noi;
Ce zici soră şi frate, mai sunt prinşi de război?

Oare pentru noi nu-i lipsă să vină iar un sol,
S-aducă o scrisoare la prinşii de război?
Eu vreau să spun un lucru iubită adunare,
Adâncă cercetare să-şi facă fiecare.

Nu cumva eşti şi tu în starea de robie?
Ocara şi păcatul n-apasă peste tine?
În urma făr’delegii şi-a vinei ce o porţi
Nu simţi că nu eşti liber? Nu simţi că tu eşti rob?

Suspini de-atâta vreme şi-aştepţi şi tu o zi
Ca jugul de robie să-l scuturi de pe tin’.
Povoara te-ncovoaie şi umărul ţi-apasă,
E lungă aşteptarea, robia ta e aspră.

De multe ori nădejdea e gata să dispară
Că va veni şi vremea ca greul să se gate.
De ce te laşi pe gânduri cuprins de disperare,
C-o fi robia lungă şi n-o mai fi scăpare.

O, recunoaşteţi starea, de ce-ai ajuns să gemi?
De ce-i robia aspră , de ce te-apasă greu?
Căci Dumnezeu e-acelaşi, şi poate să trimită
Un sol şi pentru tine cu scriere aleasă.

Nu ,mâna Lui nu-i scurtă şi nici fără tărie
Şi nici pe totdeauna nu ţine-a Lui mânie.
Dar recunoaşteţi starea şi-atunci vei auzi
Ce plan , ce hotarâre-i păstrată pentru tine.

Nu de nenorocire nici de robie aspră,
Ci-n semn de mare milă asigură viaţă.
Să-ţi dea o mântuire, să-ţi dea un viitor,
Să uiţi robia lungă avută-n Babilon.

O, nu se naşte dorul de libertate-n tine?
Nu vrei ca azi robia să cadă de pe tine?
Aceasta ţi-e menirea să stai robit ca-n laţ?
Tu, care porţi un nume de fiu de Împărat.

Tu care ai o ţară şi ai un Dumnezeu,
Cum nu-I pe lume altul,robit să
fii mereu?
Şi inima ta geme de dor de izbăvire,
Scrisoarea cea de astăzi să ştii, e pentru tine.

El uită tot trecutul şi toată vina-o iartă,
Şi-n semn de mare milă te vindecă, te iartă!
Ridică astăzi jugul ce-apasă atât de greu
Că preţul izbăviri-I un Fiu de Dumnezeu.

Mai mult decât atâta te bucură-n nădejde
Că nu va trece mult decât puţină vreme,
Şi unul câte unul ve-ţi fi chemaţi pe nume,
Pe voi cei de departe va strange-n întregime,

Şi vă va duce-n ţara dincolo de Iordan
Edenul, Paradisul, Cerescul Canaan,
Să uiţi pe totdeauna c-ai fost aici străin,
Şi greul şi povoara de când erai robit.

Aceasta-i hotărârea ce a luat-o Domnul
Că în curând de tot îşi va-ntregi Sionul.
Luaţi dar fiecare scrisoarea pentru voi
Căci se vesteşte pace la prinşii de război.