Zorim pe drumul vieții cu mers așa grăbit,
De parcă niciodată n-ajungem la sfârșit
Și strângem la gunoaie, și ziduri înălțăm
De parcă niciodată n-ar fi să le lăsam.


Mor lângă noi părinții, și prieteni dragi, și soți,
Mormântul nu alege, la fel îi ia pe toți,
Și mor pe neașteptate, se duc și noi privim
De parcă niciodată noi n-am fi să murim.

Din câte toamne frunza ne-a spus ceva cazând,
Și părul alb la tâmple, și ochii lăcrămând,
Și mersul greu pe cale – și suflul mai greoi,
- și totuși parcă moartea n-ar fi și pentru noi.

O, dacă astăzi încă mai ești aici – și viu,
E semn că pentru tine, nu-i totuși prea târziu,
- dar mâine, - mâine poate să vină al tău apus,
ce mare lucru este să vii azi la Isus.

Amin