... va dăinui

Când cerul darnic mi-a revărsat lumina,
A visurilor aripi sub tâmplele-mi albite,
Nestăvilite-n zbatere şi fără de hodină,
Deschis-au o ferastră luminii infinite.

Şi, a pătruns în suflet o armonie mută,
Care-mi adapă cântul ca apa pe o floare,
Şi firea o-ngenunche, supusă şi tăcută,
Pe-altarul închinării cel fără de hotare.

Iar lacrima de ceruri e ochilor o scaldă,
Sub tâmple răcorite în zilele de vară,
Se umple de nădejde a rugăciunii matca,
Din roi plăpând de gânduri care zboară...

Robit visării şi contemplării mute,
Mă las purtat pe-a visului aripe
Şi-nchin smerit în faţa strălucii Sale,
Pe-altarele credinţei al neputinţei şarpe.

Purtat-adânc închisă cu tainice zăvoare,
Statornica iubire în piept ce mi s-a pus,
Îmi luminează calea în ruga-mi arzătoare,
Căci foc cu foc aprinsu-mi-a Isus!

Şi-atâta timp cât soarele va străluci,
Iar stelele şi marea seninul le-mpreună
Şi roua-n floare dimineaţa va luci,
Un strop de apă vie ...va dăinui şi-n mine!


11.07.2009