De mult, când încă timpul nu era o vreme,
Şi gândul nu era aprins către durere,
Când veşnicia începea agale printre nori,
Atunci un veşnic plan era cuprins în zori.

Atunci in venele cuprinse de iubire infinită,
Răsăreau printre muguri de vis... Fericită,
Parcă inima Lui, din cuprinsul etern.
Tresălata, că-ntr-o zi va scăpa de infern...

Parcă, din atoateştiutoarea Lui viaţă,
Cuprindea ca-ntr-un vis, ultima ta dimineaţă...
Te vedea adormit de trădare, dar visa-ncontinoare...
Te vedea biruitor printre stele, tu, una din ele...

De mult, când ceasul iubirii bătea către viaţă,
Când gândul divin plănuia o salvare mareaţă.
Când cerul abaia începa să picteze pe flori,
Atunci doar El, doar El mai plângea printre nori...

Singur, doar El, Dumnezeu şi Duhul Său Sfânt...
Tresăltau de iubire, de speranţă prind gând.
Visau, defapt ştiau, că vei fi prin Isus mântuit.
Cunoşteau viaţa ta, deaceea, de-atunci te-au iubit...

Privind în viitorul nostru sumbru de groază,
Doar El s-a coborât printre oameni pe-o rază.
Lăsând în trecut cerescul Său tron,
Ne-a iubit pân-la cap, pân-la capăt de drum...

Iubirea infinită, ce n-are nici zar, nici povară,
S-a cuprins într-un glas ce ţi-a luat din ocară...
S-a topit într-un lac, într-un lac de pudoare,
Din cerescul său tron, a ajuns prin canale.

A murit, a murit prin păcat veşncia o clipă...
Atunci am privit către crucea tihnită,
Lăsată în munte, şi plină de sânge,
Prin ramura vieţii, îngâna spre a plânge...

A ajuns Prinţul vieţii prin lanţul de moarte,
Să adoarmă în glie, cuprins într-o carte...
Prin giulgiul de jale muşcat de-a lor mamă,
Pământul întreg, gusta fruct de dramă...

Dar Pământul nu poate să ţina în el veşnicia,
Căci doar păcătosul işi ţine în el toată glia...
Dar divinul străpunge prin neguri păcatul,
Îl strânge-n mănuchi şi-l stropeşte în sânge...

În adâncul robiei, Isus singur plânge...
Că ştie că viaţa pe veci o va strânge.
Atunci Prinţul lumii învie spre viaţă,
Zdorbind moartea-n vale, priveşte în munte...

Veşncia îi spune prin gânduri spre Tată,
Că moartea a fost pentru veci spulberată.
Şi veşnic tresaltă prin vise, prin nori...
Că doar prin mormânt, a putut strânge flori...