LENEA E CUCOANA MARE


Lenea e cucoană mare,
Îmbăcată-n nepăsare.
Stă tolonită pe trândăveală,
Sfidând orice roboteală.

Desfide orice poruncă,
Respinge orice muncă.
Istovită-n mii de scuze,
Neobosită-i să acuze.

Mereu găseşte vină,
Chiar în harnica albină.
Ba, se ia şi de furnică,
Munca ei, tihna îi strică.

Vai, vai ce oboseală!
Dar lacomă la haleală.
Lenea pusă pe mânie,
De odihnă ea, nu ştie.

Harnică nevoie mare,
Răzvrătită-i în picioare.
Cum să nu mai stea un pic?
Nu s-a odihnit nimic!

Leneşul mai mult aleargă,
Prin sărăcia cea mai neagră.
Nu pot! E cuvântu-i magic,
Ce-atrage sfârşitul tragic.

Ce vă spun, nu e o glumă,
Lenea leneşul consumă.
Trândăveală îi e amic,
Şi-are în desag nimic.

Dar se vaită mai mereu,
C-o duce nespus de greu.
Sudoarea muncii îi displace,
Dar somnul, zău, tare îi place.

Când e treaz, lasă-l în pace,
Căci muncă, el, tot nu-ţi face.
Ba, la punct, iute te pune!
Vai, şi câte îţi mai spune... !

Lenea e cucoană mare,
Din alaiul de desfătare.
Tolănită pe lâncezeală,
Munca, nu-i a ei rânduială.

Dar, vai ce-i aşteaptă pe cei,
Care umblă în straiele ei!
Munci grele, sudori în iad,
Ce niciodată nu mai scad.

Alungaţi lenea de la voi,
Căci munca vieţii e în toi.
Rodul muncii să-nflorească,
Pentru slava cea cerească.
Amin!