Ne plimbăm pe alei înguste de parc.
Copacii trec pe lângă noi în tăcere,
norii aleargă agitaţi pe luciul micului lac
din mijlocul parcului.
Ne aşezăm pe o bancă fără spătar
şi în linişte Tu îmi deschizi sufletul
să pot privi lumea aşa cum este:
singurătăţi camuflate în singurătăţi
împing cărucioare pline de lacrimi;
măşti ce ascund în spatele lor alte măşti
discută lângă noi fără sonor;
tristeţi ce umplu goluri ce ar trebui
umplute de Lumină,cu capul între palme
privesc fire de iarbă care tac.

Ne ridicăm şi Tu mă ţii de mână
şi împreună urcăm încet spre cer,
dar un ţipăt ascuţit de pescăruş ce zice:
"Nu ne părăsi,Doamne!!",Te face să Te întorci.

Şi atunci,întreg Universul
se umple de miros de parfum de nard.