Oh, Doamne... cuvintele Tale, sublime, mărețe,
M-ating fiecare, când ziua e rece,
Când frunza iar cade, când toamna apare,
Când vântul iar suflă, când rana mă doare...
Lucrarea-nceputa, o, Tată, cu Tine,
Aș vrea plin de râvnă, umilă să-mi fie,
Cu pace, cu har și cu multă iubire,
Să fiu pentru lume, oricând, mărturie.
Prin harul Tău, Tată, să-mi crească credința,
Să nu pot oh, Doamne, striga biruința,
Pân' ceasul de luptă și lunga-mi cărare,
Sfârși-voi la Tine, în marea splendoare.
Când toamna se trece și inima-mi plânge,
Gândesc că odată la Tine voi merge,
Gândesc că în anii ce-mi stau înainte,
Vei fi pentru mine un Prea Bun Părinte...
O voce ce strigă, un glas care cheamă,
Spre locuri divine, spre timp făr' de toamnă,
Spre locuri de pace, de caldă iubire,
Când inima tristă nicicând n-o să fie.
10 octombrie 2009
Nu am mai scris de peste un an si simtamantul de-a aduce rod a renascut intr-o toamna tarzie, dar plina de bunatatea Creatorului.