Albastru iris...

Pe drumul meu spre neuitare,
Sfielnic îmi preadu privirea,
Adânc albastrului de dinlăuntru,
Şi-nvăţ supus tăcerii alfabetul.

Un nor pribeag ca frunza în cădere,
De-apasă gândul cât doar o părere,
Din tainic bob va răsări un altul,
Ce a `nflori sub roua din Înaltul

Şi îmi va scrie-n piatra de hotar,
Cu-aripa-I sfântă psalmi de dor,
Să-mi ţină pasul devenirii drept,
Tot căutând să fiu mai înţelept,

S-adun podoaba cuvintelor divine,
Din straiul alb al vechilor poeme
Gătită arma rugăciunii ca un nimb,
Să cuceresc, un ultim pisc s-ating...

Înrourat e cântul în notele de slavă,
Umila bucurie pe strune striga: Ava!
Iar versul împletit cu-astrala rugă,
Albastru fi-va când cerul o să plângă,

Ca un străjer în lan de in sălbatic,
Păzi-voi pietrei scrisul singuratic,
O mână nevăzută zarea mi-a deschide,
Luminii să ridice o ultimă hlamidă

Şi-atuncea când voi fi învăţat destul,
Din vechi tipar luat cu împrumutul,
Va răsări sublim din fostele cuvinte
Albastru iris …de Tine să asculte!

09.11.2009