Într-o noapte albastră,de catifea,mi-ai arătat,Doamne,pământul...
Era întunecat şi trist.
Păduri sculptate-n gheaţă răstigneau printre crengi,Cuvântul,
Şi-l ascundeau pe anticrist.

Palidă,luna plângea îngropată în ceaţă.

Nori grei de sticlă,atârnaţi cu sfori de fum de lună,
În clinchet se atingeau
Şi-n zgomotul lor de pahare ciocnite,de lume nebună,
Tristeţi rătăcite mureau.

Poveşti de dor şi durere suspinau nerostite.

Flori de cristal plângeau lacrimi reci,argintii
Câmpii de argint formând,
Iar pe câmpii, din loc în loc, sfârâind blasfemii
Zăceau altare, încă fumegând.

Şi zei de carton fără mâini şi fără picioare.

Însă,ici colo,prin păduri,tremurătoare lumini licărind,
Se-auzeau licurici cum se roagă.
Cuvintele lor le vedeam cum urcând,încet,se aprind
Luminând lumea-ntreagă,

Şi peste păduri se-auzeau răsunând:

"Din valea umbrei morţii strigăm disperaţi către Tine,
Trimite peste pământul îngheţat.
Un vânt de trezire să-i atingă pe toţi şi să ştie oricine
Că numai Tu eşti Adevărat!

Iar lumea în Duhul Tău să respire!"

O,ce n-aş da Doamne să simt încălzind al Tău vânt
Ţara mea.Şi de-aici...
Să mă-nalţi, iar de sus eu să văd întregul pământ
Acoperit cu un covor de licurici.