TOAMNA VIETII


În taină, văd toamna vieții pe unde sfârşite,
Cum vântul suferinței îi flutură veşmântul.
O tăcere adâncă pătrunde pe negândite,
Vine tainic, să-mi răvăşească gândul.

Trece peste mine o adiere caldă, strălucită,
Pătrunde adânc în interiorul inimii mele,
Înmugurind energia iubirii, împletită
Cu credinţa vie, ce face s-ajung la stele.

Ca norul călător îmi e sufletul pelegrin,
Pe undele credinţei, pe calea mântuirii.
Înfășurata-n mantia vegheatorului divin,
Sorb nectarul purității din floarea nemuririi.

Pe-a vremii val se-nchide a vieţii mele carte...
Urmând lumina cea vie, ce strălucește în veci.
Şi mângâierea tăcută... încet mă desparte...
De iarna nesimțitoare... de lungile ei poteci.

Cu gândul dusă spre al vieţii mele apus,
Verific dacă am sorbit apa din izvorul purității.
Dacă am dat sens vieţii... ce s-a scurs...
Şi am urmat calea bună pe undele dreptăţii.

În toamna vieţii mele, cu firele cărunte,
Am strâns oare-îndeajuns rodurile rugăciunii?
Am urcat oare, pe piscul Sionului munte?
Pune, Te rog, Doamne-n mine rodul înțelepciunii.
Amin!