Auzi?
Cântarea şoptită ce plânge peste lume,o auzi?
Creaţia întreagă suspină şi,împotriva firii
îşi picură lacrima mută peste copacii uzi
şi cântă...
cântarea-rugăciune sfântă
a înnoirii.

Totul a început într-o poiană mică
dintr-o pădure pierdută
printre-amintiri străvechi.
Deodată,o vioară s-a pornit să plângă...
arcuşul ei aluneca plin de tristeţe
pe corzile îndurerate.
La început,abia s-a auzit,dar mai apoi,
natura-ntreagă s-a oprit,nătângă,
s-asculte ecoul cântecului ei
şi toate lucrurile-au amuţit.
Tăceau,surprinse,toate.

Un flaut a acompaniat-o
şi după el,o mandolină şi-o ghitară,
şi-apoi un contrabas şi un pian,
o voce gravă,
un tril înalt,
un foşnet fin de crengi de brad,
vuiet de vânt,
din când în când un trăznet,
picuri de ploaie-n clipocit de clopoţei,
un cor de elefanţi,
chemări tulburătoare de balene,
şi-apoi...un cor de lei.

Deasupra,nori cântau cu capetele-n piept,
şi munţii în cântare-i însoţeau;
luna părea şi ea să se frământe
şi-ntr-un târziu,
eliberându-şi razele,
a început şi soarele să cânte.

O stea din depărtări întunecate l-a auzit
şi s-a pornit să fredoneze-ncet şi ea.
Fără să vrea,ea a dat tonul stelelor
şi în curând,
stea după stea,
cântau şoptit cântare-aceea tristă
şi amară,
ce într-un colţ de univers,
o începuse o vioară...

Sst...Taci...Auzi?
Întregul univers îi cântă Lui,
cântarea-rugăciune sfântă
ce-L roagă pe Cristos să vină,
tot cerul să-l aprindă,
să înnoiască lumea-ntreagă
iar apoi,
să ne aprindă şi să ne înnoiască
şi pe noi...