Cu faţa ascunsă în ţărână
amarnic plâng al meu păcat.
Învăţătura ta divină,
O, Doamne Sfinte, am călcat.

Să te iubim întâi pe Tine
mereu prin veacuri ai grăit
să nu ne închinăm la idoli,
să nu ne facem chip cioplit:

“Eu Domnul sunt lumina lumii
la Mine-I adevărul sfânt;
la Mine veţi găsi iubirea.
Rămâneţi în al Meu Cuvânt!"

Dar dorul meu de a cunoaşte
dorinţa-mi vie de “a şti”
şi setea aprigă, nestinsă
mereu, mereu de a iubi,

făcut-au ca să-mi pară aspre
poruncile ce mi le-ai dat.
Iar fericirea cea promisă
ceva, atât de depărtat!

O, cine-ar fi putut să umble
doar după adevărul Tău!
Aşa crezut-am ...
Şi-atuncea mi-am făurit unul al meu.

Şi-mi tot ziceam: “Aşa e bine!”
“Şi aşa”
“Şi asta este drept”.
“Priveşte, ăsta-i adevărul,
un altul, ce să mai aştept!?”

“În viaţa aceasta pământească
cu desfătări şi bucurii,
pot eu să aflu adevărul.
Numai în ea îl pot găsi!”

Şi-acestui adevăr anume,
-de mine însumi chiar creat-
m-am închinat şi zi şi noapte.
Cu dânsul Doamne, Te-am trădat!

Apoi, când setea de “Lumină"
în mine începu să crească,
eu nu mi-am îndreptat privirea
spre bolta limpede, cerească

ci-n ştiinţă şi-n laboratoare
am căutat-o tot mereu
si cu-un scalpel - cu sânge rece,-
L-am disecat pe Dumnezeu.

L-am căutat în matematici
şi în formule, fel de fel...
În fizică şi în chimie
crezut-am c-o să dau de El.

Misterul cerurilor toate,
pe Dumnezeul nevăzut
în teoreme şi-n axiome
ca să-L descopăr, am tot vrut;

Secretul nepătruns al morţii,
Principiul vieţii necurmat
În cărţi de ştiinţă fără număr,
Să-L aflu, eu am căutat.

Şi numai Cartea Ta cea Sfântă
în care a-şi fi putut afla:
Lumină,
Adevăr,
Iubire…
Singura carte: Biblia,

eu n-o citeam!
Înţelepciunea n-o căutam la Dumnezeu.
Secretul, căutam să-l aflu
la oamenii din jurul meu.

L-am căutat în eprubete,
în filtre-apoi l-am strecurat;
În recipiente şi-n retorte
cu grijă, l-am tot distilat...

Voiam să mă conving eu însumi
că totu-i ”omul superior!”
Că omul poate să creeze,
chiar viaţa în laborator.

Dar vai, zadarnic toţi savanţii
au cercetat, ... s-au străduit...
Un singur ochi care “să vadă”
să fabrice, n-au reuşit.

Un "moloh" mi-am făcut din ştiinţă
şi numai lui m-am închinat
ca să observ abia la urmă,
cât de cumplit m-am înşelat!

Atunci am căutat Iubirea
Şi îmi ziceam cu dor nespus
că trebuie să fie-n lume-un om,
întocmai ca Isus.

Ca El să fie, bun şi nobil;
Ca El, gingaş şi curat;
Şi tot ca El să nu te facă să suferi
ori să plângi vreodat’.

Iubirea Lui să fie mare,
fierbinte şi nemăsurată;
Să ardă ca o vâlvătaie…
Să-mi lumineze viaţa toată.

Iubirea Lui să fie castă,
din inimă să izvorască,
şi numai inima să-ţi ceară,
iar sufletul să ţi-l iubească.

Şi-am căutat şi zi şi noapte,
Şi în sfârşit, în drumul meu,
am întâlnit Un Om ca acela
pe care l-am visat mereu.

Nespusă mi-a fost bucuria,
O, cât de mult l-am mai iubit.
Şi din iubirea asta mare,
iar mi-am făcut “un chip cioplit”.

Şi lui m-am închinat cu sete…
nimic-altceva eu nu vedeam;
Că “nu vorbim aceaşi limbă”,
să bag de seamă, nu puteam

fiindcă-l iubeam!...
Şi-aşa orbită de setea din inima mea,
de dorul meu după un suflet,
cum doar Isus în cer avea,

eu nu vedeam că-mpodobisem
cu daruri sfinte, un chip de lut,
ce nu putea să se ridice
spre necuprinsul “absolut”.

Şi pretinzând că mă iubeşte,
îmi prefăcuse viaţa-n chin;
Cântarea mea în plânset jalnic,
şi râsul meu, într-un suspin.

Plecat-am dar, plângând în hohot,
văzându-mi visul înşelat...
văzând nădejdile-mi toate,
cum rând pe rând s-au spulberat!

Că tot ce am dorit să aflu
pe-acest pământ fără de rost,
LUMINĂ,
ADEVĂR,
IUBIRE,
iluzii searbăde au fost...

Minciuna, fost-a "adevărul",
“lumina,” fals mi-a luminat,
iar “dragostea”, o farsă tristă...
Şi-acestor trei, m-am închinat!

O, iartă-mă Isuse, Doamne,
Nu vezi părerea mea de rău?
Nu vezi cât gem? Nu vezi cât sufăr?
Îmi recunosc păcatul meu.

Isuse, Tu eşti Adevărul,
În faţa Ta mă umilesc.
Tu eşti Lumina şi Iubirea!
De idoli, eu mă pocăiesc.

Durerea mea e azi răsplata
pentru păcatul făurit
De-a mă fi plecat vreodată,
În faţa unui CHIP CIOPLIT!