Plânge Cerul

Apele au dat năvală,
Peste oameni, peste ţară,
Plânge Cerul peste noi,
Lacrimile curg şiroi...
Şi mulţi îngroziţi se-ntreabă:
Ce să fie? Ce să fie?
De ce Doamne? De ce nouă? De ce mie?
De ce peste-a noastră glie,
A venit nenorocirea?
A venit a Ta mânie?

Omule, ce cauţi răspunsuri
Şi-nţeles la-a ta durere
Astăzi Domnul îţi vorbeşte
Printr-un rob ca mine “mic”
Că noi, oameni ce-am avut,
Chip de Dumnezeu în noi,
Ne-am vândut pe mult “gunoi.”

N-am vrut să mai ştim de Tatăl
Ce ne-a dat a Lui avere,
Să trăim cu demnitate,
Să trăim spre-a Lui plăcere.
Ci, cu răzvrătirea-n suflet,
Ne-am dus cu averea-n lume
Şi-am umblat pe căi nebune,
Căi pe care faci ce-ţi place
Doar ce crezi tu că e bine,
Fără să-ţi mai spună nime’
Ce e voie, ce-i oprit, ce e rău, ce e bine.
C-am vrut să fim liberi noi
Dar în groapa cu noroi,
Am ajuns lipsiţi şi singuri,
Şi flămânzi, şi orbi, şi goi...

Se cutremură tot Cerul
Azi privind spre-a noastră ţară.
Mame, fiii şi-i omoară
Până nici nu s-au născut.
Gura multora înjură,
Fară frică, şi cu ură,
Chiar pe Bunul Dumnezeu,
Ori pe cei creaţi de El.

Şi de-i zi cu nor sau soare,
Zi de rând, ori sărbătoare,
De la tineri la bătrâni,
Oamenii petrec şi cântă,
Şi beau băutură multă...
Însă, nu apă ”sfinţită”
Ci alcool de orice fel...
Apoi, roada o culeg
După cum au semănat.
Se-aleg cu durei de cap,
Cu boli grave, sărăcie...
Curvie şi preacurvie -
Plânge-amar biata soţie,
Ori soţul, greu înşelat...
Plâng copii rămaşi pe drumuri
Sau prin Case de copii…

Mulţi trăiesc precum se spune:
“Afară e vopsit gardul
Dar ‘năuntru-i leopardul.”
O religie de faţadă
Mai mult tradiţională
Ce dă bine în afară
Dar ‘năuntru-i seacă, goală.

Nici Biserica salvată
Prin jertfa de pe Calvar
Lăsată în astă lume
Pentru oameni a fi “Far”
Un exemplu de trăire,
Sfântă şi-n neprihănire,
Un exemplu de credinţă,
De-ascultare, pocăinţă
De decenţă şi-umilinţă,
Nu mai e ca altădată
Nu mai bea “Apa curată.”

O, de ne-am veni în fire,
Şi ne-am cerceta fiinţa...
Şi convinşi de Duhul Sfânt,
Am alege pocăinţa
Şi credinţa în Cristos.
Cum ne-am ridica deodată
Din păcat şi-a lumii cloacă,
Şi cu-n dor adânc în suflet
Cu adânci păreri de rău,
Că L-am întristat pe Tatăl,
Bucurându-l pe cel Rău
Ne-am întoarce către Casa,
Către Cel ce ne-a creat
Şi-naintea Feţei Sale,
Ce revarsă bunătate,
Şi iubire, şi-ndurare,
Ne-am mărturisi păcatul
Şi am implora iertare...

Totul s-ar schimba deodată,
Tatăl ne-ar cuprinde-n braţe
Şi ne-ar săruta cu drag
Lacrimile El ne-ar şterge
Şi-ar fi zi de bucurie,
Mulţumire, armonie,
C-am fost fii pierduţi în lume,
Morţi în ale ei păcate,
Dar am fost primiţi de Tatăl
Şi-nviaţi spr-eternitate.

Teodor Groza, 2006 aprilie 26