M-ai cercetat adeseori o, Tată,
Eu nu ştiam că-mi plânge anotimpul,
Simţeam străfulgerări ca o săgeată,
În inima ce se lupta să bată
Şi ticăitul ei lupta cu timpul.

M-ai cercetat şi nu ştiu dacă oare,
Am ascultat atunci când m-ai strigat,
M-am aplecat spre cel căzut pe cale?
Orfanului adus-am alinare,
Sau am trăit o viaţă surogat?

M-ai cercetat adeseori o, Tată
Şi biet sărman lăsam să sece lutul,
Mă amăgeam, nu pentru prima dată,
Ca un cârmaci dibaci plezneam eu cnutul,
Crezând că pot să-ndrept cu el pierdutul...

M-ai cercetat şi nu ştiu dacă oare,
Atunci când frământai trupu-mi de tină,
Am ânvăţat să simt că vorba doare,
Când biciuieşti cu ea şi aduci vină,
În loc s-o foloseşti ca o lumină...

M-ai cercetat adeseori o, Tată,
Trezit în pragul dintre azi şi mâine,
Înspăimântat cum nu am fost vreodată,
Când înălţat, când jos printre ruine,
Am plâns cu-amar căci Tu, erai cu mine.

Şi Te-am privit, ţineai în mâini o viaţă,
O inimă pulsând vibraţii sfinte,
Ai pus-o-n pieptul meu, din nori şi ceaţă,
A renăscut încet... Fără cuvinte,
Ea ticaie şi-Ţi spune: „Îţi mulţumesc, Părinte!”

23/01/2010, Barcelona- Lucica Boltasu