Povestea lui,
nu-i nimeni să o spună.
Doar vântul, uneori o aminteşte,
când adiind sub câte-un clar de lună,
pădurilor le-o povesteşte,
încet, şoptind dramatic,
povestea tristă a unui copac,
copacul singuratic:

Copacul singuratic
crescuse stingher, pe coama ununi deal,
un deal ciudat, modelat straniu;
din el creştea un cer albastru, ireal,
ce îi accentua forma de craniu.
Singur, de secole-n răbdare îmbrăcat,
martor tăcut al unui mic petec de lume,
căruia îi dădea sens
doar stând acolo, sus, pe deal,
ca un străjer viteaz, ce n-are vârstă, n-are nume,
pulsând intens, părând imens,
înfipt parcă într-un pământ
învăluit în supranatural.

Dacă ar fi putut vorbi,
copacul singuratic,
vreo două mii de ani ar fi putut tot povesti
poveşti:
poveşti de dragoste din alte timpuri,
în lacrimi terminate;
poveşti aduse de săgeţi
înfipte-n crengile-i mirate;
poveşti spuse de vânt,
şoptite printre frunze-nfrigurate;
poveşti vorbind de alte lumi,
apuse şi demult uitate...

Însă copacul n-a putut vorbi,
nici chiar atunci când l-au tăiat.
Plângându-şi seva, doar şi-a amintit
cântări de dragoste ce-odată le-au cântat
bucăţi de lut care s-au odihnit,
cândva la umbra lui,
balade ce demult le-au fredonat
copiii ce-l tăiau acum,
copiii nimănui...

Iar mai târziu,
chiar dac-ar fi putut vorbi,
copacul singuratic a ales să tacă,
când a văzut aceşti copii
ce nebunie pot să facă.
Atunci, a vrut să moară repede,
şi a murit,
căci n-a putut să simtă cum pe lemnul lui
pe Dumnezeu L-au răstignit...

Copacul nu mai e,
dar umbra lui imensă acoperă pământul.
La umbra lui,
de două mii de ani se-adună,
copiii ce odat-au fost ai nimănui,
şi cântece de dragoste răsună,
cântări cel laudă pe Cel Ce- a adus Vestea Bună,
Care-a murit pe lemnul lui , crucificat
şi-apoi pentru vecii a înviat!