Privesc


Privesc, privesc, doar atât mai pot să fac, doar să privesc
Lăuntrul meu în care nu zăresc nimic, din cauza beznei neatinse
Care sufletu-mi acum îl are și nu pot să-l stăpânesc
Din lacrimile amare ce au stins focul speranței neînțelese.

Sunt doar un fir de praf ce călătorește în astă lume,
Ce de nimeni nu mai poate fi înțeleasă, nici chiar de mine.
Cel hoinar cu sufletul gol ca un tomberon
Ce de parte, a fi, un sfânt anvon.

Liniștea-mi nu-mi găsesc și puteri nu mai am, ci doar privesc
La clipele ce au trecut pe lângă mine, irosindu-mi privilegiul să trăiesc,
Dar acum e târziu, e târziu dar mai aștept
Dacă va reînvia în mine mucul ce nu e stins complet.

Este o vorba românească, viața cine o are s-o trăiască
Nu cum am irosit-o eu, fără să gândesc măcar o clipă,
La clipa ce mâine are să vină
Dacă voi fi sau nu voi fi? O întrebare ce începe să mă copleșească.

Acum nu mai am ce face decât să tac și să îndur
Rodul nepăsării mele și să sper la un viitor mai bun
În care scânteia în inimă să se aprindă
Ca să stau la pândă când Mielul are sa vină.

Nu mai vreau pe viitor să privesc la suflurul meu ca la un coșciug
Rece și fără viață, ci vreau de-a cum să ascult
Vocea ce mă cheamă să fiu un creștin mai bun, nu un rug
Și vreau să privesc în urmă cu fior iar înainte cu rugă și mult dor.


data de 26.09.2009 00:52