Mi-e dor de chipul flăcării dintâi
Peste absențe toată prăvălită,
De lung ecou în care Tu rămâi
Rostirea de cuvinte neumbrită.

Mi-e dor de mâna-ntinsă peste fagi,
În adiere, ciripită seara,
Când șoimii frânți de aripile largi
Se-ntorc în somn adânc de căprioară.

Ce încă se visează grațios
Când lebădă, când anotimp, când tei...
Nu vreau să-mi fie, Doamne, mai prejos
De dor cântarea-n pământești alei...

Și dor îmi e de-o liniște în zbor,
În care nu-i vânare de-amintiri...
De mine în iubire îmi e dor,
Și de alintul mâinii ce-o respiri.