Doamne Tu nu eşti litere !
trupul lor nu Ţi-e trup şi nici cale,
de ce Te-nchini ‘naintea lor,
de ce Te cobori în îmbrăcarea lor
ca-ntr-o vale ?


Literele-n română se adună aşa:
ca degetele într-o împreunare de mână,
când doi oameni se întâlnesc sau se despart
iar între ei stă linia aerului pe verticală,
împiedicând lipsa să-i doară.


Alţii-şi lipesc obraz lângă obraz
să cuibărească în incompleta lor literă o rostire,
gestul să-şi facă cuib într-o scriere:
cum se cuibăreşte ochiul exterior în descriere.


Doamne Tu nu eşti scriere !
aşa cum norii n-au nimic a face cu litera “n”,
nici trupul meu cu imaginea lui,
sau darea din cap cu sunetul “nu”.


Tu Te-aşezi pe câte-un gând întins către Tine
ca o pasăre ce se cuibăreşte-ntre penele ei
şi creşti în trupul vorbelor înţelese de mine,
în trupul rostit al unor idei.