Şi a fost cândva, odată,
Mai spunea Isus,
Într-o vreme-ndepărtată
Un bogat ce niciodată
Nu privea în sus.

În trăirea-i egoistă,
Chefuind de zor,
Nu ştia că-n jur există
Oameni cu o viaţă tristă
Şi cu răni ce dor.

Şi, plutind pe-a lumii spume,
Omul cel bogat
Multe-avea, dar n-avea nume,
Precum Biblia ne spune,
Şi trăia-n păcat.

Lângă poarta boierească,
Lazăr cel sărac
Coji căuta ca să găsească
Şi o vorbă prietenească
Dar nu s-a-ntâmplat...

În belşug de vin şi pâine
Omul petrecea
Fără grija cea de mâine,
Iar lui Lazăr câte-un câine
Bubele-i lingea.

Dar cu vremea trecătoare,
Lazăr a murit.
Nici o bubă nu-l mai doare,
Foamea lui chinuitoare
Astăzi s-a sfârşit.

Iar din patria cerească,
De la Dumnezeu,
Veni garda îngerească
Pe sărac să-l însoţească
Sus în empireu.

Şi murit-a şi bogatul,
Şi l-au îngropat.
La pomană-a fost tot satul,
Dar nici slujba şi nici datul
Nu l-au ajutat.

Jos în locuinţa morţii
Demonii l-au dus.
Şi-ajungând în faţa Porţii,
Îngrozit de greul sorţii,
Se uită în sus.

Şi văzu o lume-n care
N-a crezut nicicând.
Şi ce-l miră şi mai tare:
Lazăr cel de la intrare,
Cu Avraam umblând.

El, care-a trecut prin lume
Fără rugăciuni,
El, bogatul fără nume,
Ce vorbea de Rai în glume,
Strigă din genuni:

"Abba, ruga mi-o ascultă
Dintre vâlvătăi!
Lazăr apă să-mi aducă
Şi-apoi spune-i să se ducă
Şi la fraţii mei.

Să le spună că există
Iad şi Paradis
Şi că teza ateistă
După moarte nu rezistă,
Doar cuvântul scris".

Varsă lacrimi de căinţă,
Mort şi totuşi viu,
Crede şi în pocăinţă
Şi vorbeşte de credinţă,
Dar e prea târziu.

El, săracul şi bubosul,
Lazăr cel murdar,
Ce-l descrie chiar Hristosul,
Reprezintă păcătosul,
Mântuit prin har.