Te cheamă Cerul ca să vii;
deschisă-i poarta, sfinţii mii
te-aşteaptă-n prag, te strigă-n cor,
tu nu auzi chemarea lor
ce-ţi sună numele tău clar
sub bolţi de aur şi cleştar?!...
Cum Viaţa Veşnică de-apoi
te-aşteaptă să-mbraci straie noi,
s-arunci tot ce e peticit,
tot ce-i pământ şi învechit?
Dar tu eşti surd şi mut şi sloi;
ţi-s umerii şi ochii goi
de tot ce-i Rai şi ce e sfânt;
eşti plin de Iad şi de pământ!...
Auzul tău nu mai e treaz
s-asculte preasfinţitul glas
al Sângelui ce s-a vărsat
la Golgota pentru păcat!
Şi ochiul tău nici n-a privit,
la Cel pe Cruce Răstignit!...

De ce n-asculţi?!...
De ce nu vii?!...
Îţi strigă Cerul că-ntârzii.
Îţi strigă sfinţii că-n curând
veni-va Cristos pe nori strângând
pe toţi ce haina şi-au spălat
în Sângele nevinovat...
Dar tu eşti orb la tot ce-i Cer,
păcatul îl ţii de giuvaier,
şi de auzi, tu tot nu vii,
de Ceruri tot nu vrei să ştii.
Trudeşti mereu să ai, să fii,
s-ajungi... şi ce, nici tu nu ştii!...
Alergi zorit pe vechiul drum
şi-aduni doar pentru foc şi scrum...
În clipele când Cerul vrea
să frângă cerbicia ta,
trudeşti amar şi lupţi din greu
să nu cunoşti pe Dumnezeu!
Te legi cu lanţuri de trecut,
şi mergi spre Iad, ca fiu pierdut!...

Când Cerul strigă că-ntârzii,
de ce mai stai?!...
De ce nu vii?!...
Sosi-va clipa în curând
când vei păşi-n gol de mormânt,
şi vei vedea cu-adevărat
c-ai fost mereu de Cer chemat...
Şi-ajuns pe-al Veşniciei vad,
pe Veci vei coborî în Iad!...