Când mă priveşti Isuse, ce sunt eu oare?
Sunt ceaţa depărtărilor,
sunt oare balta plină de nămol?;
un strop de rouă înverzind un fir de iarbă
ce-aşteaptă tremurând nerăbdător
talpa piciorului Tău gol?

Oare în gândul Tău sunt trecător,
sau printre alte gânduri vii,
povestea mea o vei purta
în veşnicii?
Şi ce vei spune despre mine că am fost?
O seară caldă, liniştită,
o dimineaţă fără rost?
Poate o mică lacrimă de sânge
curgând pe-obrazul Tău frumos?
Sau poate-un spin
ce Ţi-a pătruns Fiinţa,
un spin cu alţii împletit
ce Ţi-au încununat pe cruce suferinţa?

Sau poate Îţi vei aminti
c-am fost un firicel de vânt ce-a pus
pe fruntea Ta o clipă de răcoare?
Sau poate, Tu aşa mă ştii, Isus :
un gând şoptit, o dulce şoaptă,
îndrăgostită şi mulţumitoare...
Sau, când Te vei uita la mâna dreaptă,
Isuse, poate ai să spui,
că-n palma Ta, cândva, demult,
am fost un cui?

Oare vei spune tuturor
că am fost ucenicul Tău,
sau c-am fost neghină:
sămânţă rea crescând spic rău?

Acum, eu stau îngenuncheat în faţa Ta... Ce sunt acum în ochii Tăi, Isuse?
Oare mai sunt?
Ce importanţă are viaţa mea?
Oare sunt purtător de Duh, de rugăciuni nespuse?
Sau doar pământ
având simțirile distruse...

O, Doamne, pământul plin de lacrimi ce sunt eu,
Tu îl poţi face un fiu mai mic...
de Dumnezeu.