Sfios privesc în urma mea, ISUSE,
Dar ochii-mi rătăcesc aproape-n van
Şi nu mă regăsesc pe mine însumi
În zilele trecute dintr-un an.

Mi-am spus, la început, să fiu mai darnic,
Să nu precupeţesc din dărnicii
Şi dragostea să-mi fie mai fierbinte,
Iar simţurile noi, să-mi fie vii.

Mi-am spus, apoi, că viaţa mea de-acuma
În veci de-a celui rău s-o despărţi
Şi-n faţa mea luci-vei doar Tu, Doamne,
Căci Tu pe veci, o, Tu mă vei sfinţi.

Aşa la început de an, ISUSE,
În rugă eu Ţi-am tot făgăduit
Să nu-Ţi mai supăr faţa Ta divină,
Să nu Te ţin pe cruce ţintuit.

Dar astăzi, când privesc din nou în urmă
Şi-ntregul an străbat cu gândul meu,
O, Doamne, văd c-a mea făgăduinţă
A fost doar ca un vis, pe drumul greu.

Nimica n-am făcut eu pentru Tine,
Nimic din ce-ai putea să fii slăvit!
O, umple-mă de-acum de umilinţă,
Iar Tu să fii de mine preamărit.

În calea mea aşterne-mi ani şi zile
Şi dă-mi puterea Ta să le trăiesc,
Ca toată truda mea cea pământească
Şi viaţa mea să Ţi le dăruiesc.

Nimic să nu mai fac eu pentru mine,
O, ruga mea, Te rog să mi-o-mplineşti,
Iar gândul meu, şi graiul, şi privirea
Doar Tu pe veci să mi le stăpâneşti.

Şi-atunci viaţa mea cea mai curată,
Cu sufletul ce Tu mi-L vei sfinţi,
Va fi în toate zilele cu Tine
Şi-n veşnicii când Te-oi putea privi.