Când doarme luna cea răzleaţă
Pierdută-n lumea de visări,
Când doarme gândul fără şoapte
Şi valurile dorm pe mări,

Când doarme luna cea răzleaţă
Şi frunzle cu al lor cânt,
Când pare a nu mai fi viaţă
În ceruri sus şi pe pământ,

Când dorm planetele uitate,
Cu roiul lor de satelţi,
Când dorm cu frunţile plecate
Chiar brazii cei îmbătrâniţi,

Te furişezi în al meu suflet
Însângerat pe-al vieţii drum,
Punând hotare la-al meu umblet,
Răspunderi vrei ca să-mi asum.

Zadarnic, Doamne, m-aş ascunde
În locul cel mai tăinuit,
Căci ochiul Tău cel Sfânt pătrunde
Şi orice gând mi-e dezvelit.

Căci Ţie-Ţi sunt supuse toate
Şi cugetul ascuns din om,
Tu lumile le pui pe roate,
Tu mişti şi astru şi atom.

La glasul Tău se strâng luceferi
Şi luna se opreşte-n drum,
Pământul printre aştrii teferi
La glasul Tău se face scrum.

La vrerea Ta se mişcă toate,
Se-ntoarce vremea din neant,
Din pulbere Tu poţi a scoate
Un cer frumos, de briliant.

Că toate Ţie-Ţi sunt supuse,
Şi frunzele ce cad din pom,
Tu mişti şi vremile apuse,
Şi inima-mpietrită-n om.