Începe straj-a treia, o noapte-naintată,
Viaţa e învinsă, se pare c-a murit;
Natura toată doarme de noapte mângâiată,
Iar cerul cel albastru cu stele e stropit.

Afară în grădină, retras din gloata multă,
ISUS se roagă singur, cu faţa la pământ,
Natura în tăcere cuvintele-I ascultă,
Sorbindu-I, îngrozită, cuvânt după cuvânt.

Din negura tăcerii deodată se ridică
Stăpâna nopţii, luna, pe cerul înstelat
Şi stropi, din ochi se vede, cum lui ISUS Îi pică,
Pe care-n grabă-i soarbe pământul însetat.

"Ah, Tată, de se poate, departă de la Mine
Paharul ce M-aşteaptă, scuteşte-Mă de-a-l bea,
Mi-e groază, ah, şi tremur, de clipa care vine,
Dar totuşi, să se facă în toate voia Ta!"

În cer pătrunde glasul, iar cerul se-ngrozeşte,
La heruvimi pe buze cântarea li s-a stins;
"Ah, Tată, din'nălţime, la Fiul Tău priveşte,
E ceasul greu din urmă, durerea M-a cuprins."

Din cerul plin de doliu, un înger se coboară,
Trimis ca să-ntărească pe Cel îndurerat,
Dintr-un potir de aur putere Îi măsoară,
Să poată duce crucea cu-al lumii întreg păcat.

În clipa următoare, mulţime înarmată,
Vociferând Îl leagă la fel ca pe-un tâlhar;
Greşeala tuturora s-o poarte I-a fost dată,
Să cadă greu sub cruce, urcând-o pe Calvar.