Eu nu m-avânt în lumea de-ntuneric
Şi nu râvnesc la ce în lume-i rău.
Când sună surd al nopţii glas himeric,
Prefer să dorm, să n-aud glasul său...

Eu nu privesc ce viaţa îmi oferă
În loc de tot ce ştiu că este sfânt,
Şi n-aş lăsa a vieţii bună sferă!
Nicicând, n-aş da nimic pe-acest Pământ!

Privesc spre cer şi inima îmi zboară
Cu gândul sus, spre alte galaxii...
Aştept cu dor ca dulcea primăvară,
Să vină iar cu-a sale armonii!

Privesc spre nori, dar inima-mi slăbeşte,
Când totu-n jur mă cheamă în noroi!
Eu nu aş vrea... Chemarea însă, creşte...!
Eu văd că-i cald, dar ştiu că este sloi!

Mă lupt cu greu să fiu lumină veşnic,
Oricât de-adânc ar fi al lumii hău!
Când sună surd al nopţii glas himeric,
Prefer să cânt! Să n-aud glasul său!