Vremile de Înviorare

În aceste grele vremi ale zilelor din urmă
Când ai Tăi copii, Te cheamă cu-ardoare,
Când prin rugi fierbinţi, aşteaptă-ndurare
Din cerul prea nalt, cată spre-a Ta turmă,
Prin dragostea-Ţi mare, răul Tu îl curmă,
Şi adu, o, Doamne, vremile de înviorare!

Peste tot, nelegiuirea, clar şi-arată colţii
Lumea-i bântuită, de vraja-n splendoare,
Cu paşi repezi merge, pe căi pierzătoare
Dar, copiii Tăi strigă, stând în faţa porţii,
Încă, din har şi-ndurare aşteptând cu toţii
Să reverşi cu milă, vremile de înviorare!

Când răul, grozav urcă, suflete-amăgind,
Când subtil întinde mreaja-i prinzătoare
Spre-a captura suflete crunt prin apăsare,
Când prăpădul creşte pe pământ mugind
Prin dezastre neaşteptate lumea pustiind,
Servii Tăi aşteaptă, vremile de înviorare!

S-a umplut pământul de mare nelegiuire,
Egoismul e suportul, în plină desfăşurare,
El sustine-n posturi, pe mulţi din lucrare,
Şi-n biserica Ta, Doamne, în loc de zidire,
Se luptă cu râvnă-ndoită pentru nimicire
Dar cei sinceri, vor vremile de înviorare.

De două milenii iată, -n lupta ce se duce
Ca în posturi cheie, de-a fi cel mai mare,
Se fac planuri drastice, cu zel de-nălţare!
Cei ce se vor Pastori, au uitat de-o cruce
Dărmând... dau năvală, scaune s-apuce
Când e-aşa aproape, vremea de înviorare.

Parcă-i timpul mamei... fiilor lui Zebedei
Când cerea la Domnul să-i facă favoare,
Mult mai sus de ceilalţi, s-aibă asigurare
Ca ai săi copii, ucenici fiind ei, şi învăţăcei
La dreapta şi stânga, în Împărăţia Slavei
Ei să stea, neştiind, vremile de înviorare.

Dorinţa de-a fi primul, remarca un semn
Că se-apropia ziua unui eveniment mare,
Cu viaţa în cumpănă, în zi de strâmtorare
Când sus la Golgota, pe-o cruce de lemn
Domnul lor şi Regele, -ntru-n apel solemn
Va anunţa-n jertfa-I, vremile de înviorare.

Lupta, care azi se poartă pentru-ntâietate
E-un model de standard, dorit cu-nfocare,
Nu contează scopul, pentru-a fi-n lucrare
Spre-a ajunge în frunte pe spinări plecate
Ca uliţi de trecători, cu picioarele călcate,
O, trimite Doamne, vremile de înviorare!

Când îmbogăţirea se scaldă-n nenorocire,
Când cred că nu duc lipsă şi-au asigurare,
Când se-nşeală amarnic, că ei fac lucrare
Şi, când ticăloşia oarbă, săracă în sfinţire
Domină prin conjuraţii, aducând mâhnire,
Nu se mai aşteaptă, vremile de înviorare!

Ploaia cea Târzie, prin Spiritul Tău Sfânt
Peste acei ce gem, cu suspinuri arzătoare,
Şi strigă cu lacrimi, pentru har şi îndurare
Doamne, lasă ca să vie din cer pe pământ,
În minuni să crească, al Tău sfânt Cuvânt,
Ca roade să strângă, vremile de înviorare!

Flavius Laurian Duverna
09 octombrie 2010