ce legământ am eu cu-atâtea lacrimi?
sau, poate-s ploi fără cuvinte,
ce vor să mă păstreze fără patimi
să-mi crească veșnicia-n minte,

poate e frumusețea unui cântec,
ce-mi face zbaterea de-aripi plutire
când apele amare spintec
cu disperarea arsă din privire,

mă uit cum ai subliniat cărarea
c-un drum pe care inima să-l vadă
în plâns, ca pe descătușarea
ce lasă jos masca să cadă

și-mi vânturi pașii într-o rostuire
pe care o-nțeleg si n-o-nțeleg,
cum ar putea să-mi fie sprijinire
nodul de lacrimi ce-l dezleg?

ori limba potrivită e durerea
să-mi povestească pic cu pic
că viața-i trecătoare-aici pe Terra
și nu voi stăpâni din ea nimic?

dar de voi semăna mărgăritare
cu-o transparență dusă pan’ la capăt
voi secera în cer o avuție mare
păstrată bine sub al slavei lacăt.