La Dragostea ce m-a chemat

La Dragostea ce m-a chemat
Prin susurul cel blând şi dulce,
Spre Golgota când m-am uitat
Pe spate Ea-Şi ducea o cruce,
Şi crucea Ei, m-a-nspăimântat.

M-a-nspăimântat, şi m-a uimit
Când fără murmur sub torturi,
Mergând sub cruce S-a-nvelit
Nu-n scut de arme, nici armuri,
Ci-n susur dulce, S-a smerit.

Pe calea cea sumbră-a durerii
Înspre Calvar, înspre Golgota,
N-a rupt nimic… lanţul tăcerii
Şi niciun strigăt n-a stins nota,
Ce anunţa astfel, ziua-nvierii.

La Dragostea, ce m-a-ncălzit
Cu sfântu-I jar de foc nestins,
Eu am aflat cum şi sunt iubit
Că-n funii veşnice, sunt prins
Că-n Jertfa Ei, sunt mântuit.

Neprihănirea-I, prin candoare
La crucea Golgotei a strălucit,
Prin razele-I, îmbucurătoare
Căci orice om chiar de-i greşit
Poate a avea-n sfârşit iertare.

Poate să strige, , Ava!”, , , Tată!”
Că Planul cel Sfânt de salvare
În Jertfa Dragostei înjunghiată,
S-a împlinit complet sub soare
Prin marea luptă demonstrată.

Flavius Laurian Duverna
15 noiembrie 2010