Înlănțuită mă strângeam sub plapumă de lună,
Din amintiri de fericire mă hrăneam...
Fusese fericire și bucurii cunună,
Pe care devoram, acum când mă stingem...

Fost-am prinsă-n plasă de un pescar nebun,
Ce în a lui beție m-a îmbătat cu moarte...
Și m-a zidit în timp, să nu mă mai cunun,
M-a pus într-un cuptor să-mi mistuie ce poate;

Fost-am o rună moartă care a înviat,
O cremene încinsă ce-a absorbit amarul...
O pasăre căzută care a tot sperat,
Lumina lumii să îi arate malul;

Puteau fi ei oricine, aceia ce-au dorit
Cu prisosință neagră să curme visul meu...
Dar visul se-nălța din urmă înmiit,
N-au reușit să curme decât viața de-ateu.

Am mers tot mai departe, pe drumul meu cu flori,
Unde m-am poticnit, tot de atâtea ori,
De câte ori urcasem înalturile-n zori
Nu am să stau vreodată; chiar dacă mă implori.

Pescarul și-a sa luntre nu-L știu pe Dumnezeu;
Ei nu cunosc durerea ce va avea să vină...
Tot ce alegi în viață, întoarcă-se mereu,
Întru a-ți da sentința cea dreaptă și divină.

Pe vaia mea de ape, văd nufărul durerii;
În colțul ochiului o lacrimă-i se frânge,
Din zori i se prelinge pănă-n colțul serii
Sânge strămoșesc ce grăbit îl unge.

N-am fost uitat vreodată. Asta-i vrerea mea.
M-am tocmit cu timpul să-mi ia alte veșminte...
Dar, vremea nu fusese decât rea,
Făcându-mi numai false jurăminte.

Înlănțuită mă strângeam sub plapumă de lună,
A fost doar un coșmar ce m-a trezit...
Trezirea m-a durut... dar a fost bună,
Acum, am suflet liber, fericit!