Mi-e scârbă să tot caut la inimi înnegrite,
Acel ceva curat, prin care să m-apropii...
În ochii lor văd suflete cum strigă pustiite.
Unde furtuni se-adună înmulțindu-și stropii.

Tezaure ne facem din chipurile-cioplite
Și vorbim de bine, dar nu-l înfăptuim...
Ne-ngrămădim la slujbe cu mințile golite,
Nedezbrăcați în inimi de răul ce simțim.

Azi vremea ne întoarce din Adevăr și Bine,
Când răul ne pozează în faptă virtuoasă...
Te rușinezi de-ai vrea să hrănești un câine,
Și să-ți iubești aproapele, nu-ți pasă!

Sunt pânze de păianjen ce vor să-ți ia lumina,
De-ai rătăci o vreme... sau pentru infinit,
E planul răului și-a fost dintotdeauna,
Să-ți fure sufletul, ori să-l știe zdrobit.

Pietre și furtuni și valuri tumultoase
Vor răsări pe cale să lupte mult cu tine,
E vicleșugul vechi din curse nemiloase
Ale acelui rău ce vrea să te dezbine.

Și-atunci tu caută la tine, cu ochii înspre cer,
Reamintește-ți suflete, de ce exiști și lupți...
A îngerilor voce de liră în mister,
Reamintește-ți suflete, iarăși să asculți!

Nu-mi este teamă de este azi... sau mâine...
Pedeapsa pentru neamuri și crucea grea în spate;
Cât bobul de muștar credință de-ar rămâne,
Am fi scriși în Ceruri cu suflete curate.