Eurachilon

M-am suit în prima corabie care şi-a ridicat ancora în dimineaţa aceea,
După ce părinţilor mei le-am cerut din avere partea care mi se cuvenea,
Asta deşi nu muncisem o zi în viaţa mea.
Cu milă ori silă, nu reuşeam să îmi dau seama
Tata mă privea cum căutam după o pereche de sandale, să am de schimb.
Umplând o triastă cu merinde, dulăpiorul cu uşi de lemn l-am golit.
Am împachetat un aşternut, şi un toiag. Unde puse pleoştele cele noi stiam
Şi am luat una, de asemeni şi-o găleată de piele ce se putea plia
Cu care apă să scot din fântânile pe care credeam că am să le întâlnesc în calea mea.
Mama s-a apropiat şi plângând mi-a pus în braţe un rând de haine.
Am luat o traistă mai mare în care le-am pus pe toate
Apoi m-am apropiat de tata, aşteptând să îmi dea
De la brâu punga.

Primind ce mi-am dorit, nu i-am sărutat, m-am limitat la a îi trăda.
Şi în mare pripă am părăsit casa părintească, alergând spre mare
Făcând abstracţie de greutatea bagajului, ţinându-mă de mână cu dulcea duduie, eliberarea.
Eh, dacă aş fi ştiut, dar în marea mea pripă am pornit din Alexandria
Împreună cu o corabia şi un echipaj care ziceau că merg în Italia.
Dorul de părinţi a fost risipit când am văzut ce frumos se unduia Mediterana.

Eram fericit. Corabia mă purta către un port îndepărat, lăsam în spuma valurilor Alexandria,
Cu noi erau câţiva întemniţaţi, daţi pe mâna unui sutaş al cetei de ostaşi Augusta.
Îi priveam cu superioritate, le priveam picioarele şi mâinile legate şi m-am gândit la mama.

Mai târziu aveam să aflu că lăcomia mea mi-a priit bine,
Nu am avut de mâncare decât ce mi-am pus cu mine.
Nopţi întregi am stat treaz urmărind dansul lunii, şi stelele, le priveam cum cădeau.
Nu aveam să fiu niciodată una dintre ele, strălucitoare, călătoare, apoi pierdută.
Momentul meu de glorie avea să se întindă la nesfârşit, averea ce-o aveam la mine nu avea să fie risipită.
Aveam locul întâi la spectacol, asta fiindcă toţi dormeam pe punte,
În cală, dormeau neclintite şi la fel de sclipitoare mărfurile scumpe.

-Trageţi fungile, slăbiţi braţele!
Urlă căpitanul, iar pentru mine, care nu mai pusesem vreodată piciorul într-o corabie
Vorbea de mult limbi străine.
Apoi urlă iarăşi, că are trebuinţă de un om în cală.
-Fixati verigele! Strângeţi bine pânzele. Reduceţi priza în vele!
M-am ridicat repede, nu ştiam ce se întâmplă.
-Căpitane, vă pot ajuta?
-Copile, arată-mi mâna.
Şi ca orice copil prostuţ, mi-am întins mâinile.
Mi-a pipăit palma, degetele.
-Băiete, nu ai înnodat niciodată o sfoară. Încearcă să te fereşti din calea mea.
Prima zi trecu, începusem să regret nopţile petrecute treaz, acum nu era loc de somn.
Eram bătuţi tare de furtună, dar abia în a doua zi au trezit bogăţiile adormite în cală
Înnecându-le în Mediterana ce le-a înghiţit cu o poftă nebună.

În a treia zi căpitanul s-a apropiat de mine, deşi nu înnodasem vreodată o sfoară
M-a rugat să ajut echipajul să arunce ale corabiei unelte.
Visele mele, dorinţa de a întâlni gloria în Italia se înnecau şi ele în ceaţă
Din pricina căruia zile la rând nu am văzut soare, ori lună sau stele.
Mediterana se zbătea în aşa hal, ca un om măcinat de cel mai cumplit coşmar.
Nu am mai mâncat, datorită leagănului brutal vomitam mai mereu, aş fi risipit mâncarea.
Hainele nu apucau să se usuce pe noi că valuri reci ne îmbroboneau din nou.
Atunci unul dintre întemniţaţi s-a ridicat şi a început să vorbească,
Zicea că trebuia să îl fi ascultat să nu fi pornit cu corabia din Creta,
Dar eu nu reuşeam să mi-l amintesc spunând ceva, cel mai probabil fiindcă ziua dormeam
Şi noaptea cerul păzeam.
Zicea că o să trăim dar nu era atât de sigur în privinţa corabiei.
Vorbea de un înger şi un Dumnezeu, Unul de care nu auzisem în Alexandria.

Au trecut zile patruspreceze, şi ajunsesem pe marea Adriatică, împinşi încolo şi încoace.
Pe la miezul nopţii ghidându-se după instinctul marinăresc cred, au bănuit că ne apropiem de pământ.
Au coborât ancorele, câţiva dintre corăbieri vroiau să fugă dar cel întemniţat a vorbit iarăşi.
Ne-a invitat să mâncăm, fiindcă au trecut multe zile de când am fost prinşi în ale mării spasme.
După ce am mâncat, am ajutat să arunce grâul în mare.
S-a luminat dar nu am văzut pământ, doar un golf mai departe de noi cu maluri nisipoase.
-Tăiaţi ancorele! Slăbiţi funiile cârmelor! Ridicaţi ventrila mică!
Şi astfel încet, am început spre mal să ne îndreptăm.
La scurt timp, corabia s-a înfipt într-o limbă de nisip dar doar o parte din ea,
Partea dinapoi a început a se sfărâma sub presiunea valurilor ce loveau.
De frică ca întemniţaţii să nu fugă, ostaşii au vrut să îi omoare
Dar nu ştiu din ce motiv, unul dintre sutaşi i-a apărat.
Pe gold locuiau barbari care ne-au întâmpinat cu o ospitalitate
Puţin obişnuită în jurul unui foc aprins de ei datorită răcorii care se lăsase.

La un moment dat o năpârcă se prinse de mâna unuia dintre întemniţaţi,
Acela ce zicea de Creta, care ne-a vorbit de un înger şi-un Dumnezeu.
Toţi ne aşteptam să moară în ziua aceea dar a luat-o aruncând-o în foc
Şi a început să ne vorbească despre Acelaşi Salvator, despre un Isus.
Eu priveam la corabia care continua a se sfărma sub presiunea valurilor ce loveau.
Stam lângă o piatră şi priveam spre valuri în timp ce acest Pavel îmi vorbea,
Ne vorbea de fapt, dar eu simteam că mi se adresa mie personal.
Renunţasem la furia mea, plutea o dată cu rămăşiţele corabiei, se înstrăina.
Devenisem acceptare şi iertare, deşi eu aveam nevoie să fiu acceptat, iertat...
Cred că lucrurile acestea nu s-au întâmplat din vina cuiva.
Nu am pe cine să urăsc, nu am pe cine să învinuiesc.
Nu mai port ruşinea gestului meu, pluteşte o dată cu rămăşiţele corabiei, se înstrăinează de mine.
De ar fi să slujesc omului acestuia o viaţă întreagă am să o fac cu drag
În numele lui Dumnezeu dar el îmi spune să mă întorc acasă, să le spun părinţilor mei
De Dumnezeul care mă învaţă cum trebuie să îi respect.
Nebunia a fost lipită de inima mea pe când eram copil, dar nuiaua
Nu a fost găsită în mâna tatălui meu şi astfel ea s-a ţinut de mine, ca o femeie
Gălăgioasă care nu ştie nimic. Dacă stau să mă gândesc bine
Nu pot pricepe cum am putut să găsesc eu plăcere în nebunia de a îi spune tatălui meu
‚Nu ai murit încă?’ fiindcă astfel se traduce păcatul pe care l-am făcut împotriva sa.
M-am lăsat vrăjit de iluzia că pot face ceva singur, şi că pot face ceva departe,
Dar sunt nimic fără binecuvântarea tatălui meu, fără sfaturile mamei mele,
Vai, sărmanul de mine.
Mă voi întoarce la tata, am să o îmbrăţişez pe mama.
Îi voi da înapoi tatălui meu tot ce i-am luat.
Şi ce am plătit pentru călătoria asta, voi munci ca înapoi să îi pot da.
Voi îngenunchia, şi voi plânge la picioarele lor,
Şi sper că mă vor putea ierta, deşi Într-adevâr, nu merit să fiu numit fiu.


Acum stau şi privesc cum în derivă trecutul se îndepărtează de mine,
Am abandonat nebunia şi nu îmi mai este de folos lăcomia.
Fiilor, fiicelor, cinstiţi pe mama şi tatăl vostru pentru ca să vi se lungească zilele
În ţara pe care v-o va da Domnul vostru.
Binecuvântarea părinţilor vă va schimba viaţa.
Ori trebuie să vă reamintesc de Iacov şi Esau?