Greşesc ca orice om, dar nu ar trebui.
Dacă m-aş strădui mai mult cu siguranţă mult mai bine ar fi.
Ce să mai fac? Doar o clipă privesc înapoi şi nu spre strălucirea Ta
Şi cad, mă prăbuşesc iar. Ştii că nu pot să suport când mi se întâmplă asta.
Dar ei ce înţeleg prin a cădea? Că aş face mari păcate ori că apuc şi eu a mă clătina?
Când te clatini e ca şi cum ai fi căzut, cel puţin din perspectiva mea.
Dacă mergi ca un circar pe o sfoară, priveşti înaintea ta
Dacă apuci a te clătina, te uiţi în jos şi vezi distanţa
Dintre tine şi pământ, vezi cât de îngustă este calea
Ajungi să realizezi greutatea care apasă şi ea deasupra.
Calea aceasta este îngustă, mai îngustă decât oricare alta,
E de fapt ca mersul pe sfoară, e osteneală multă şi grea.
Doamne, mă clatin, nu pot nega. Mă clatin de atâta ori, cât e ziua
De lungă, că păcate... păcate de făcut sunt multe, cât să ne ajungă tuturora..

Doamne, vezi Tu, mie cel mai greu îmi e fără Tine.
Nimeni nu îmi îmbucură inima aşa cum o faci Tu.
Nu poate mama
Când mă alintă şi îmi mângâie părul până adorm cu capul în poala sa.
Nu poate tata,
Când îşi pune mâinile peste capul meu pentru a mă binecuvânta.
Nu mă mângâie nimic mai mult ca prezenţa Ta.
Eu o dată cu dimineaţa privesc pe geam şi las să îmi mângâie obrajii lumina,
Noaptea mă trezeşte ploaia ce îmi bate în geam şi mă aud zicând:
‚Îmi cânţi un cântec de leagăn Tata? E minunat.’ Fiindcă ştiu că din cauza Ta
Cadea ea mărunt şi încet, firicel după firicel peste sat.

Uneori cei din jurul meu sunt prea concentraţi pe ei înşişi pentru a fi atenţi la mine,
Atunci Cui ocup eu jumătate de zi povestindu-i ce şi cine?
Nu Ţie?
M-am obişnuit într-atât cu Tine încât oamenii nu mă mai tentează, să le povestesc
Să îi obosesc. Până la urmă ştiu că Tu nu Te-ai plânge niciodată chiar dacă s-ar întâmpla să te plictisesc.
Eşti un Domn, şi eşti manierat, eşti răbdător, şi ai cea mai mare dintre calităţi
Eşti singurul capabil să înţeleagă femeia.
Doar pentru acest fapt meriţi toată lauda.
Ziceam manierat fiindcă tu stai la uşă şi baţi, aştepţi liniştit ca
Cel ce priveşte prin vizor să îţi deschdă ca să poţi intra.
Diavolul însă, sparge geamuri, nu cred că a cunoscut vreodată uşa,
Îmi amintesc ce ravagii îmi făcea pe când nu eram sub protecţia Ta...

Dar vezi, şi acum caută disperat un geam uitat deschis, o crăpătură ca prin ea
Să intre hoţul, că el doar aşa îşi poate face treaba...
Şi ştii Tu că mie îmi place dimineaţa
Să deschid toate geamurile ca să îmi aerisesc inima...
Ei, el sărind geamul a intrat. Şi a încercat nu doar o dată ostatică să mă ia...
Imagineazăţi, în inima mea...
Ştiu ca asta Te tulbură cel mai mult şi nu îţi place să mă ştii în compania altcuiva,
Şi ştiu că doar e vina mea, că am deschis geamurile fără să pornesc alarma...
S-a întâmplat şi îmi pare rău, tu mă cunoşti, ştiu că da,
Atunci Te rog apropie-te şi cercetează-mi inima.

Doamne, mulţi prieteni m-au lepădat,
De parcă eu faceam audiţie pentru rolul lui Iuda,
De aceea şi-ai dat într-atât silinţa a mă trăda.
Bravo lor, bravo lor, rolul l-au luat.
Iartă-mă, ştiu, trebuie să iert şi i-am iertat,
Făceam şi eu o aducere aminte a tot ce s-a întâmplat.
Poftim? Uhm... nu, nu vreau să îmi aminteşti ce făceam acum un an.
Dar stai, parcă Tu trebuia să fi uitat...
Poftim? Bine, gata, gata, i- am iertat.

Te iubesc Doamne...

Am harul să Te cunosc personal, şi eşti singurul căruia pot să îi accept gelozia
Ştii că mereu am fost mai răzvrătită de felul meu, şi nu suport să mă controleze cineva
Dar Tu mă vrei cu gelozie pentru Tine.
Şi lângă tine îmi e mie cel mai bine.
Cum să mă împotrivesc la aşa ceva?

Îmi cer iertare că iarăşi geamurile deschise am lăsat.
Ştiu că e a doua
Oară săptâmâna aceasta
Şi scuza că aş fi om şi plin de slăbiciune s-a epuizat
De mult timp de fapt dar de dragul meu şi asta ai mai acceptat.

Cel mai frică îmi e mie să nu ajungem la despărţire,
Nu eu de Ţine, ci Tu de mine,
Având în vedere că uneori îmi administrez inima cu atâta stângăcie.
Ce mă fac eu fără Ţine?
Cine mă mai ascultă ore în şir, ştii bine
Că nu pot să zic altora ce îţi zic Ţie, cui să zic , la vecine?
Ştiu că mă iubeşti, şi vreau să învăţ cum să am grijă de cămăruţa asta cât mai bine.
Doamne, te rog să nu te desparţi de mine.
Trăim într-o vreme când rata divorţurilor este atât de mare,
Şi diavolul uneori, că ştii tu cum e el, zice că face pariu cu mine
Că data viitoare o să mă apuce el bine bine şi Tu nuTe vei mai putea abţine,
Şi ai să te desparţi de mine... Dar el minte, ştiu eu mai bine.

Ce eram eu până să Te fi întâlnit?
O fată gâlcevitoare şi gălăgioasă care nu ştia nimic.
De ce zic asta? Fiindcă mă aflu în prezenţa Ta şi nu am voie să mint.
Eram întruchiparea nesăbuinţei, nu are rost să încerc în slăvi să ridic
Firea care se presupune că am răstignit.

Îmi pare rău că greşesc, şi unele greşeli le repet atât de mult
Încât îmi e jenă să mă mai apropii să îmi cer iertare în acel tumult...
Dar Te iubesc, şi nu vreau pentru nimic în lume să Te pierd.
Nu vreau să Te întristez, şi nu vreau să cad cu diavolul de-acord.
Şi atunci pârâşul meu se apropie să-Ţi spună tot ceea ce am făcut greşit
Evident că nu îţi spune că el m-a provocat, că-i un hămesit...
Doar se apropie de Tine şi şoptind Te întreabă ‚Nu era ea fiica Ta?’.
Există un lucru care îl detest mai mult decât a dezamăgi pe mama ori pe tata...
E acela de a te dezamăgii pe Tine şi de fiecare dată când mă clatin fac asta...

Te rog Doamne, mai îndură-mă o vreme, şi nu te despărţi de fiica aceasta păcătoasă a Ta.