E toamna tarzie si rece.
Soarele e tot mai departe...
Iar caldura lui cu greu incalzeste
Raceala aducatoare de moarte.

Frunze uscate si arse de soare
Stau fara vlaga, insirate pe jos.
Uneori mai fosnesc, intonand un cantec de jale,
Atat de trist dar atat de frumos!

Stand singura, ingenuncheata si trista
Langa izvorul ce sopteste usor.
Ma simt in suflet invinsa
Si coplesita de dor.

Imi ridic privirea-mi trista spre zarea
Atat de rece si atat de stinghera.
Spre acolo ma poarta visarea,
Acolo se vrea iubirea-mi stinghera.


Neputinta infrangerii mele
Se transformase in lacrimi amare.
In singuratate, gemeam de durere,
Fara s-astept alinare.

Tu ai venit langa mine,
Ca un zefir peste culmi de zenit,
Si atunci, inima-mi, tanjind de iubire,
Ca prin farmec, usor s-a trezit.

Ti-am simtit mangaierea-Ti divina
Pe fruntea mea ranita de ganduri
Si Ti-am zarit privirea-Ti senina,
Inseninand intunecatele neguri.

De atunci, zi de zi te astept
Langa izvorul cu apa cristalina.
Iubirea imi arde in piept...
Lumea...mi-atat de straina!

Peste lume se lasa inserarea
Si izvorul duios clipoceste.
Stelute lumineaza zarea,
Iar luna pe ape pluteste.

Turme de oi din munti se cobor
Si talangile lor rasuna in vale.
Numai eu, coplesita de dor,
Inca astept mangaierile Tale!