Nici nu ştiu cum să încep,
Cum să spun ce am de spus,
Cum urca pe deal, încet,
Cu pas greu şi gând supus,

De spini, cunună El purtând,
Cu fruntea sângerândă,
Isus priveşte-n sus mergând
Să moară sub osândă.

Era o zi cu cer senin,
Cu-n soare luminos,
Prin flori adie un vânt lin
Şi-nalță-un viu miros.

Şi păsărele-n cânt voios
Se-mbie laolaltă,
Un freamăt blând cu glas voios,
Pădurea-nvie toată…

Însă-ntr-o parte-n Israel,
O gloată-nverşunată,
Ducea în frunte un sfânt miel,
La moartea blestemată.

Isus mergea încet, cu greu,
Spre dealul Căpăţânii,
Purtând în piept păcatul meu,
Păcatul tău, păcatul lumii.

În jurul Său mergeau râzând,
Cu săbii-n mâini, romanii,
Cu ură-n vorbă şi în gând,
Veneau apoi duşmanii…

Şi-n urmă, trist, Îl însoţeau,
Părinţii cu durere,
Şi fraţii toţi plângând veneau,
Mergând fără putere.

Astfel urca Isus, lovit
De bicele romane,
Spre-a fi pe cruce ţintuit,
Străpuns de reci piroane.

Din a umbrei beznă grea,
Doi ochi privesc cu ură,
Din adâncuri, ca o stea,
Doi ochi lucesc din zgură.

O umbră rece ca un sloi
De gheaţă se arată,
S-apropie tainic şi greoi…
E moartea-naripată.

În gândul sfânt al lui Isus,
Cu şoapte negre vine,
Pe Golgota, acolo sus,
Cu şoaptele-i străine.

Se-nnourează ceru-ntins
De norii negricioşi,
Se-ascunde soarele aprins
Sub nori întunecoşi…

Stâncile scrâșnesc în munţi
Ca vuietul de valuri,
Se-nfrică-n cer şi îngeri sfinţi,
De-a mărilor talazuri.

Şi-n noaptea care s-a lăsat,
Un glas prelung ca anii,
“Eli! Eli!” a strigat
“Lama sabactani.”

S-a-nfiorat întreg Pământul
De glasul de pe cruce,
Pe-aripi de vânt, la fel ca gândul,
Ecoul lung se duce…

Şi zicând: “S-a isprăvit!”
Şi-a dat duhul Său curat.
Isus Hristos, El a murit,
Sub al meu şi-al tău păcat.

Şi de când Isus, pe cruce,
A murit, pe lemnul greu,
Sufletul, nu-n jos se duce,
Ci în sus la Dumnezeu.

Numai Lui să-I fie slavă,
Pentru veci adusă-n cânt,
Vino dar, la El, degrabă,
Prieten drag, cu tristu-ţi gând!

Şi va fi în veci ferice
De-al tău pas ce l-ai făcut!
Iar când valul să te-nfrice
Va-ncerca, avea-vei scut!