Era o seară de Nisan.
O seară înstelată.
La pieptul sfânt, nepământean,
se apleca ușor Ioan
cu tâmpla-nfiorată.

Prin nori de fum, prin larmă grea,
veneau la sfat rabinii.
Străjeri călări jucau în șa.
Și-n case mielul aburea
sub licărul luminii ...

Deodată ... se făcu sub cer
o liniște adâncă.
Un glas de corn, un grai stingher,
vestea acel străvechi mister
ce se-nfioară încă ...

Și-atunci păstorul între oi
șopti privind spre stele ...
"O, cât am vrut să fiu cu voi
la sărbătoarea vieții noi,
la cina jertfei Mele !"

Așa vorbea în ceasul greu,
Isus, cu glas de cetini.
"Aceasta-i mana ce-o dau Eu ...
Acesta este trupul Meu ...
Luați, mâncați, prieteni ..."

Deasupra sfântului pahar
un glas șoptea sub lună ...
"Acesta-i veșnicul Meu dar ...
Acesta-i sângele de har ...
Sorbiți-l împreună ...

Întotdeauna când cinați,
să v-amintiți de Mine.
Și-al Meu va fi între-mpărați
acel ce va iubi pe frați
mai mult decât pe sine ..."

Apoi doi ochi au tresărit,
scrutând nemărginirea ...
"O, Tată, ceasul a sosit ...
Așa cum Eu Te-am proslăvit
și Tu să-mi fii slăvirea !"

Și tot ce-a fost, tot ce-a urmat
e scris în zări albastre ...
E scris în lume-n lung și-n lat
și-n chivotul cutremurat
al inimilor noastre.

Era o seară de Nisan,
o seară de ecouri.
dar cum va fi, ce sfânt elan,
în fericitul Canaan
de dincolo de nouri !