Fiul risipitor

*****
Atras de fascinația iluzorie şi tentațiile lumii,
Cuprins de seducție în slăbiciunea humei,
Un tânăr se credea în putere şi destoinic,
Să părăsească casa tatălui său, în grabă şi stoic.
Ceruse averea, ce crezu, că i se cuvine,
Să poată face ce vrea, ce crede el că-i bine.
Tatăl îi dădu averea şi-l lăsă să plece în pace.
Să facă, ce vrea cu ea, să meargă, unde-i place…
S-au înghesuit mulţi prietenii la mirajul banului,
Mişunau ca muştele la miere, cu toţii în jurul lui.

Dar averea se duse, banii se risipiră degrabă...
Şi nu mai fu prieten, să-l mai caute în grabă.
Mâncat de nevoi, părăsit, rătăcit călător,
Nu mai însemna nimic în ochii prietenilor.
Pe cerul lui s-au strâns grămadă norii plumburii,
Sufletul pustiit şi singur înota în aburi fumurii.
Ce chin! Ce durere! Suferinţă grea, amară,
Din zori de dimineaţă, până-n amurg de seară.
Noaptea întunecoasă, plină de frământări,
Era umbra deasă a marilor destrăbălări.

In zorii unei zile, când foamea îl rodea tare,
Tânărul nostru, căută de lucru, pentru mâncare.
Găsi nişte porcari, slugi, ce se osteneau lucrând.
Zi de zi din greu, lucra tânărul, avere ne mai având.
In mediul animalelor, ce duhneau bestial,
Arșița soarelui stârnea un miros pestilențial.
Copleșit de muncă, străin pe acele meleaguri,
El descoperii mizeria, a desfrâului ranguri.
Ca să-şi satisfacă toate plăcerile tinereţii,
Îşi luase averea, să-şi facă el, rostul vieţii.

Seducţia lumii deşarte şi nesăbuinţa,
I-au frânt aripile nădejdii şi toată voinţa...
Ajunse sărac, lipit pământului şi flămând,
Fără nici o speranţă, în taină ades plângând.
Fără amicii, ce mişunaseră odată lângă el,
Acum fără de bani, nu avea prieteni de fel.
O, de-ar putea la tatăl, măcar slugă să fie!
Gândea tânărul nostru, într-o seară târzie:
"Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine?
Iar eu mor de foame aici!" flămând ca un câine.

In zare privea melancolic, amintindu-şi de casă,
De mama ce punea, adesea, pâinea caldă pe masă.
Şi de tatăl său, sfătos, şi adesea plin de milă.
Îl cuprinde dorul de casă, cu stare febrilă.
Era zdrenţuită acum, acea mantie bogată,
Cu care plecase de la tatăl său, fu sfâşiată
Sub arşiţa soarelui, la turmele de porci.
Gândul îl tot întreabă: -"Nu vrei să te-ntorci?"
"Poate că tatăl tău, sa va îndura de tine,
Ca slugă a lui şi tot ţi-ar fi cu mult mai bine."

Smerit se-ndreaptă spre casa părintească,
Întrebându-se dacă tatăl, o să-l primească.
Cum se apropia de casă, inima se tot zbătea,
Gata să iasă din piept, atât de tare bătea.
Picioarele-i erau ca de plumb, îngreunate,
Şi casa tatălui său, parcă tot mai departe.
Emoţiile îl năpădeau şi-n faţa lui deodată,
Apăru bucuros şi plin de iubire al său tată:
-"Băiatul meu!" Cât de mult te-am aşteptat!
S-au sărutat, au plâns amândoi şi s-au îmbrăţişat.

Smerit tânărul nostru, îşi face curaj, să vorbească,
Sperând că îndurare de la tatăl, o să primească
- Te rog mă iartă, tată, îmi pare nespus de rău"
Nu mai sunt vrednic, să mă chem fiul tău!
”Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta.”
Nădăjduiesc că poate, totuşi mă vei ierta.
Fă-mă ca pe unul din argății tăi şi-mi va fi bine,
Primeşte-mă, să lucrez tată-n ogradă la tine.
Dar tata, se grăbi să-i dea haina cea mai bună,
Şi încălţăminte ia dat, în picioare să-şi pună.
Bucuros, că fiul său, fost pierdut, a revenit,
O masă îmbelşugată degrabă i-a pregătit.

Ca tatăl fiului risipitor şi Tatăl-Dumnezeu,
Aşteaptă întoarcerea fiilor din drumul rău.
Întoarce-te! Cât încă nu va fi prea târziu!
Pe tine, Domnul te-aşteaptă ca şi pe un fiu.
Chemarea Lui răsună azi peste-nalte creste,
Întoarce-te şi tu! Hai vino! Cât timp mai este!
Căci harul se va lua curând, în scurtă vreme,
Zadarnic după iertare, atunci tu vei geme.
De ce să mori, când pentru tine este o salvare?
Grăbeşte-te la Domnul şi-I cere azi iertare.

Ferice e de tine, dacă tu vei înţelege,
Cum de ai ca Tată, pe Nemuritorul Rege.
Ia mântuirea ce-n dar, la cruce ţi s-a dat,
Să fii în sângele Lui Isus Hristos curăţat.
Tu eşti un fiu înfiat Al Marelui Împărat,
Şi ai locaşul tău, pregătit în cerescul palat.
Ce te opreşte? Ce mai aştepţi? De ce tot amâi?
În lanţurile fărădelegii de ce să rămâi?
De ce să trăieşti înlănţuit, ca un câine?
Când azi poţi fi liber, nu amâna pe mâine.

De ce să rătăceşti pe străzile străine,
Când gândul veşniciei sălăşluieşte-n tine?
Ce mai aştepţi? De ce tot amâni? Ce te opreşte?
Până mai e Har, hai vino, hai te grăbeşte!
Sunt multe amăgiri şi ispite în lumea largă,
Dar tu, cât mai departe de ele aleargă.
Aleargă prietene azi, la Dumnezeu-Tatăl
Căci Norul Slavei, se vede în zare. Iată-l!
Şi la chemarea fiilor, atunci cum vei răspunde?
De teamă şi groază, unde te vei mai ascunde?

Amin!