OMUL RĂZVRĂTIT

Duh amestecat cu tină,
Suflet cu trăiri astrale,
Din edenica grădină
Scos pe drumul cel de jale.

Creatoru-n ceruri plânge…
Omul şi-a uitat menirea.
Felurite arme-şi strânge
Să-şi urmeze răzvrătirea.

Tot frumosul din natură
Cu alesele-i valenţe
El l-a injectat cu ură
Şi cu mii de violenţe.

Scurmă zi de zi Pământul
Şi se-aruncă-n Căi Lactee,
Dar nu vrea din Cer Cuvântul
Şi-a iubirii orhidee.

Trage zi de zi la carul
Fărdelegilor globale
Şi dispreţuieşte harul
Cu a mântuirii Cale.

Nu vrea crucea din Golgota,
Ruga Mielului curată,
Împlinindu-i Legii iota
Din osânda grea să-l scoată.

Zi de zi aleargă omul,
Ca savant sau ca nemernic,
Să descopere atomul
Care-l face mai puternic.

Însă, care-i consecinţa?
Lumea de-astăzi cum arată?
A respins de mult credinţa
Ca un Babel de-altădată.

Se acoperă planeta
Doar de spini şi pălămidă.
Necredinţa şi vendeta
Gata stau ca să ucidă.

Mintea cea mai luminată
Nu pricepe Adevărul;
Lupu-i lup în lumea toată
Şi nu-şi schimbă decât părul.

În zadar prin educaţii
Se încearcă o schimbare:
Toate-s doar elucubraţii
Pe un drum către pierzare.

Trenul lumii e-n derivă,
Răzvrătire ne-ntreruptă,
Cu a sa locomotivă
Care-i firea cea coruptă.

Nu mai scapi de-a ei ruşine
Nici prin viaţa cea morală,
Nici prin crezuri şi doctrine
Care sunt o formă goală.

Dacă-n lume, cât trăieşte,
Omul n-are-o fire blândă
Prin Isus, care-l iubeşte,
Va fi veşnic sub osândă.

Răzvrătirea nu se duce
Ca o boală efemeră;
Numai Jertfa de pe Cruce
Mântuirea ne oferă.

Doar când firea-i răstignită
Prin a Domnului putere,
Scapi de viaţa răzvrătită
Şi primeşti a Sa-nviere.