CLEVETITORUL

(După Proverbe 26.20)

Prăjitura clevetirii
Cum alunecă de iute,
Căci în toiul nălucirii
Bârfa lancea i-o ascute.

Până-n văi de măruntaie
Vorba pizmei îţi pătrunde,
Dacă neagra ei văpaie
N-o distingi cum se ascunde.

Orice foc şi-arată sporul
Printre lemnele uscate.
Tot aşa-i clevetitorul
Vorbe rele când îţi scoate.

Clevetirea e noroiul
Azvârlit pe-o albă haină
Când pe limba ei gunoiul
Bârfelor mocneşte-n taină.

Mulţi se-agaţă de defecte
Şi le hiperbolizează
Să obţină, prin efecte,
Loc mai cald şi mai cu vază.

Vechiul Şarpe prin grădină
Clevetea de zor prin iarbă
Ca făpturile de tină
Gloria pe loc să-şi piardă.

Îndoiala, clevetirea
Sunt capcanele viclene
Ce distrug treptat iubirea
Prin a minţii noastre lene.

Omul e cuprins de ceaţă
Şi tot mai puţin gândeşte.
Clevetirea dând povaţă
Doar cu-o vorbă îl momeşte.

Ce ar fi ajuns minciuna
Clevetirilor deşarte
Dacă omu-ntotdeauna
Ar fi stat de ea departe?!

Dacă n-ar fi luat aminte
La suspiciunea urii
Ce-a făcut din scurta-i minte
Revoluţia naturii?!

Azi păcatu-n omenire
Ins pe ins vrea să-l doboare
Prin infima clevetire
Cea care nicicând nu moare.

Omul nu se simte bine
Dacă nu-şi invidiază
Semenul de lângă sine
Ce succese reportează.

Cel ce n-are-n suflet pace
Căci şi-a întinat izvorul
Şi nu ştie nici ce face
E mereu clevetitorul.

El îşi caută subiecte
Şi persoane pe măsură
Spre-a vâna mereu defecte
Şi capricii din natură.

Place lumii clevetirea
Ca un foc păstrat în vatră,
Pentru că nu-şi schimbă firea
Nici când câinii răi o latră.

***
Vrei s-auzi o vorbă bună?
Nu sta cu clevetitorul,
Ci din viaţa de furtună
Vino la Mântuitorul!

El punând balsam pe rană
Îţi oferă vindecare
Dând Cuvântul Său drept hrană
Pentru-o viaţă de iertare.

Astfel poţi din stropul humii
Să trăieşti mereu iubirea
Suprimând ispita lumii
Ce se cheamă clevetirea