DIN RUINE

Mă-nalţ ca un duh din ruine
Şi caut în lume soluţii.
Dar lumii nu-i pasă de mine,
Ci numai de ziua ce vine
Cu noile ei evoluţii.

Vedetele urcă în topul
Plăcerii de-a fi tot mai mare.
Dar eu îmi păzesc biotopul
Şi nu mă opresc la potopul
Desfrâului fără hotare.

Mă simt ca şi Lot în Sodoma.
Vulgară în noapte e strada.
Când lumea-mi vorbeşte de Toma,
De Dima, fugarul din Roma,
Mă rog şi-mi păzesc baricada.

Doar crucea ce-o port mă desparte
Pe veci de imaginea firii.
Prin ea, prin răbdare am parte
Întruna de-a răului moarte
Ca viu să mă dărui slujirii.

Prin cruce mi-e viaţa bogată
Şi-s liber de legile humii.
Îl chem pe cerescul meu Tată
Să-mi facă trăirea curată
Ca nufărul apelor lumii.

Nu glorii de-un ceas, pieritoare
Se scaldă-n dorinţele mele,
Ci Domnul, divinul meu Soare

Mă-nalţă spre-a slavei splendoare
Ce-ntrece sclipirea din stele.

Şi totuşi când vântul mai bate
În mine ca-n sloiul de gheaţă,
Eu simt un fior de dreptate
Încet cum mă strânge în spate
Gândind la ruina din viaţă.

Aş vrea să găsesc azi o punte
Unind tot realul din mine
Cu-acele dorinţe mărunte
Clamate de Domnul pe munte
Prin haruri cereşti şi depline.

Când tina se-ntoarce în glie
De unde fusese luată,
Va-ncepe acea veşnicie,
Din veci pregătită şi mie
Şi-n slava cerească-mbrăcată.

Desprins dintr-un şir de ruine
Rămase de-a pururi în urmă,
Zbura-voi spre zări mai senine
Pe-aripa Iubirii divine
Simţind cum durerea se curmă...