FÂNTÂNA LUI IACOV

În satul Sihar Isus Se opreşte.
Pe cale-i flămând, ca Om oboseşte.
Fântâna lui Iacov Îi iese în cale
Speranţă sublimă-n a Plângerii Vale.

În ziua aceea şi grea şi fierbinte
Venea şi-o femeie cu paşi de părinte.
Isus însetat El apă îi cere.
Femeia se miră de-aşa maniere:

„Cum Tu, un iudeu, vorbeşti azi cu mine?”
Isus o-nţelege şi iarăşi revine:
„De-ai şti, de-ai cunoaşte tu darul
Ai cere o apă ce curge ca harul.”

Femeia priveşte acum la fântână:
„Ea este adâncă, Tu n-ai la-ndemână
Găleata prin care să-mi dai astăzi mie
O apă mai bună, chiar Apa cea vie!

Avem de la Iacov prin sul de cuvinte
Această fântână cu-aduceri aminte.
Eşti Tu decât Iacov c-o vârstă mai mare
Să-mi dai dar o Apă cu gust de iertare?...”

Isus îi răspunde:„Oricine bea apă
Oricum mai târziu de sete nu scapă.
Dar cine primeşte din Apa Mea vie
El nu însetează nici chiar o vecie.

Ba, Apa aceasta în el se preface
În sursă de haruri, de viaţă şi pace;
Căci apa ţâşneşte în viaţa eternă.”
Femeia ascultă cu mintea ei ternă:

„O, Doamne, dă-mi mie, Te rog, acea Apă!
Distanţa, căldura pe mine mă-ngroapă
Să vin zi de zi s-o scot cu găleata...
E-o muncă prea mare şi eu nu sunt gata.”

„Du-te, îi zice Isus, bărbatul ţi-l cheamă.
Şi vino aici c-o dare de seamă.”
„Eu nu am bărbat”, femeia răspunde.
„Tu bine-ai vorbit, nu poţi a-te-ascunde.”

Când Domnul vorbeşte cuvântu-I se varsă
Ca apa de ploaie-n câmpia cea arsă.
„Bărbaţii vreo cinci avut-ai în viaţă
Iar cel de acum nu-i soţ, deşi te răsfaţă.”

„O, Doamne, prooroc eşti cu-aceste cuvinte
Ce viaţa mi-o scurmă cu-aduceri aminte!
Pe-un astfel de munte părinţii veniră
Mereu să se-nchine în sunet de liră.

Dar voi toţi iudeii la Templu-n lumină
Le cereţi la oameni cu toţii să vină.”
„Femeie, îţi spun azi cu toată tăria
Că ceasul e-aproape să vină Mesia.

Şi nici sus pe munte, şi nici în Cetate
Nu este-nchinare în Duh şi-n dreptate.
Ci Tatăl aşteaptă păgâni şi iudei
În Duh să se-nchine cu dorul din ei.

Şi ea, închinarea brăzdează văzduhul,
Căci Tatăl e Domnul şi El este Duhul.
Ea nu e o formă a cărnii ce piere
Ci-i sursa de viaţă ce-aduce putere.

Şi cine doreşte ca Lui să se-nchine
Să lase păcatul cu-a lumii ruşine.
În duh să cinstească deplin adevărul
Cum floarea de măr ne-arată ce-i mărul.”

„Eu ştiu, femeia convinsă Îi spune
Că-n lume Mesia va face-o minune.
Şi taine slăvite din Cer şi din viaţă
Va face s-apară la oameni în faţă.”

Iar Domnul îi spune discret, părinteşte:
„Da, Eu sunt Mesia, Acel ce-ţi vorbeşte!”
Femeia găleata acolo îşi lasă
Se duce-n cetate c-o veste frumoasă.

Îi cheamă pe oameni la Cel ce-i Mesia
Şi-aduce iertarea şi-n dar bucuria.
El ştie păcatul, trecutul din viaţă
Dar dă o lumină şi-o sfântă povaţă.
*
Vedeţi-L, primiţi-L azi fără zăbavă
Căci El e „Fântâna lui Iacov” din slavă.
Acest râu de Apă ţi-l dă azi şi ţie.
Primeşte-L pe Domnul cu-a Sa bucurie!