ÎN PARC


În parcul teilor bătrâni,
scăldat în raze de lumină,
pe marginea unei fântâni,
priveam aleea de flori plină.

Printre bujori şi toporaşi,
printre narcise şi ciclame,
vedeam venind doi copilaşi,
purtaţi de două blânde mame.

Şi unul din copiii cei
purtaţi cu-atâta drag de mână,
pe sub miresmele de tei,
zicea spre mama cea bătrână:

- "Bunico, oare-aceste flori
de unde şi-au luat parfumul
şi bogăţia de culori
ce ne împodobeşte drumul ?

Căci eu la şcoală mi-am luat
culorile din librărie.
Dar la desen nu am pictat
o dalie atât de vie!"

Bunica, suspinând în duh
la întrebarea înţeleaptă,
'nălţă privirea în văzduh
şi un cuvânt din Cer aşteaptă:

- "Ascultă, fiul meu iubit,
aceste flori ce râd în soare
ei, grădinarii le-au sădit,
dar Dumnezeu le-a dat culoare!

Tot El le-a dăruit parfum
şi ploi la vreme ca să crească.
De-aceea florile acum
Îi cântă dragostea cerească.

Cum îngrijeşte Dumnezeu
de flori, de păsări şi de-oricine,
aşa-ngrijeşte El mereu
în lumea asta şi de tine!"