ÎNCĂ UN AN
(scrisă pentru 2.08.1976, Bucureşti)

Nu,
Nu vreau să cred
Şi totuşi ... totuşi e adevărat:
Încă un an din viaţa mea
s-a dus...
Şi-n el, mă-ntreb,
Ce-am adunat ?

Oare,
Cât m-am rugat
Cu lacrimi şi cu dor aprins ?

Oare,
Câte versete
Din sfântul Bibliei cuprins
Le-am tot citit cu drag,
Cu sete ?
Să strâng comoara lor în piept
Pe îndelete,
Să le-mplinesc
Pe drumul drept
Din viaţa mea
Fără regrete ?

Oare,
Câte poveţe
În inimă cu sârg am strâns ?
(Ca spicele de grâu răzleţe
ce-n zori de zi îmi dau bineţe
pe-un larg ogor).

Oare,
Ce roade sfinte am adus
Din lumea mare la Isus,
Pentru a Lui Împărăţie
Cu lacrimă de dor nestins
Şi cu fior de bucurie ?

Şi dacă
Totu-i trecător:
Necazuri, clipe, visuri, plâns,
Şi florile din lunci,
Şi apa de izvor,
Atunci mă-ntreb discret,
Cu dor,
Prin versul meu ca un profet,
Ce dragoste arzând pe-un rug,
Ce gând curat,
Din fapte bune-am adunat ?
Pe câţi bătrâni i-am ajutat ?

La câţi bolnavi
Le-am dus, senin,
Mesajul harului divin ?
Ce multe întrebări
Îmi dau iarăşi ocol
Pe calea vieţii mele!...

Da,
Viaţa mea e-un tainic zbor
Spre alte plaiuri fără nor
Şi fără clipe de durere.
Şi-n zborul dragostei de Cer
Zăresc pe Mirele ce vine
Din Noul sfânt Ierusalim
Spre-a ne muta-ntr-un loc sublim,
În slava zărilor senine.

Tot ce-am făcut
şi bun şi rău,
în viaţa mea
la orice pas,
în orice zi,
mă va-nsoţi...

„Oare,
toţi anii mei
vor trece-n grabă
mărşăluind spre viitor ?”
Astfel mă-ntreabă
Câteodată
Din inimă un tainic dor.
Dar de privesc atent spre nori
Aud un glas, un susur blând,
Ce-mi dă răspuns:
„Eu vin curând!”

De aceea viaţa noastră
În al lumii lung proces
Nu-i un joc de întâmplări
Care-n chip ciudat se ţes.


Dincolo de un sicriu
Care străjuieşte tina
Viaţa e un drum ce suie,
Dacă ai ales Lumina,
Către plaiul unei Ţări
Unde-i veşnic primăvară.
Dar de-ai stat nepăsător
La a Dragostei chemare
Drumul tău se va sfârşi
Într-o veşnică pierzare.

Nu,
n-aş vrea să cred,
şi totuşi
timpul e necruţător:
întristări sau bucurii,
biruinţe, insuccese,
genii şi figuri ales,
frumuseţi şi bogăţii,
glorii de împărăţii,
toate în uitare pier
pe Pământ.

Doamne,
Azi mi-nalţ mai sus,
Gândul înspre Tine!
Vreau să-Ţi mulţumesc nespus
Pentru bucurii
Pentru întristări
Pentru biruinţe
Pentru încercări,
Pentru anii ce s-au dus
Către zări senine!...


„Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani,
iar pentru cei mai tari, la optzeci de ani;
şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul
lor nu este decât trudă şi durere, căci trece iute
şi noi zburăm.” (Ps. 90.10)