IAEBEŢ
(După 1 Cronici 4.9-10)
Viaţa noastră-i ca o moară
Măcinând oricui destinul
Cu dulceaţă trecătoare
Sau punând în noi pelinul.
Orişicât s-ar crede raza
Soarelui surâzătoare,
Vom ieşi curând din oaza
Fericirii trecătoare.
Viaţa nu-i tot timpul lină,
Un culcuş plăcut şi moale.
E şi munte, şi colină,
Sau adeseori şi-o vale.
Iaebeţ, fiu al tristeţii
Şi-al trăirilor alese,
A-ntâlnit în timpul vieţii
Doar dureri neînţelese.
Deşi el era cu vază
Între fraţii săi de sânge,
Când Cel Sfânt îl cercetează
Iaebeţ suspină, plânge.
El stătea tot timpu-n casă
Melancolic ca o fată.
Mama îl privea duioasă
Ca pe-o albă nestemată.
Învăţa prin tot ce trage
Pe Iehova să-L cunoască,
Să-L asculte, să se roage
Şi prin harul Lui să crească.
A-nţeles că suferinţa
E-un modelator în viaţă
Când primeşti din Cer credinţa
Ca să-L vezi pe Domnu-n faţă.
Iaebeţ creştea în toate:
În statură şi-n purtare,
Semne de maturitate
În familia lui mare.
Deşi el era în frunte
Nu l-a ocolit tristeţea.
Viaţa din dureri mărunte
Îşi formează frumuseţea.
A privit mai sus de fire,
Chiar mai sus de sori şi stele.
Şi un glas plin de iubire
L-a-ntărit în zile grele.
Când microbul fără milă
Cu o boală îl loveşte
Cu credinţă, fără silă,
El spre Dumnezeu priveşte:
„Dă-mi Tu binecuvântare,
(Iaebeţ striga în rugă)
Sănătate, vindecare!
Pune demonii pe fugă!
Fă hotarele să-mi crească
Cum pe mirişti creşte focul.
Iar în Patria cerească
Pregăteşte-mi, Doamne, locul!
Fii, Te rog, mereu cu mine,
Dă.mi lumină şi povaţă
Ca prin valea de suspine
Să trăiesc o sfântă viaţă.
Iar cât despre suferinţă,
Doamne sfânt, plin de iubire,
Întăreşte-mă-n credinţă
Să scap de nenorocire!
Tu eşti bun în toate cele,
Tu-ngrijeşti de animale
Şi de crini şi păsărele.
Mari sunt gândurile Tale!
Mintea mea să le priceapă
Vai, mă tem, că n-o să poată!
Dă-mi Tu haine, pâine, apă
Să-mi duc viaţa fără pată.“
Rugăciunea lui se duse
Către Tatăl, Creatorul.
El i-a dat tot ce-i ceruse
Şi i-a-mprospătat izvorul.
De pe-atunci şi azi durerea
Strânge-n lume nestemate
Să ne-ofere mângâierea
Prin Acel ce totul poate.
De eşti singur pe redută,
Trist, lipsit de-orice speranţă,
Şansa ta nu e pierdută:
Ai în Domnul siguranţă.
Cum lui Iaebeţ, creştine,
I-a dat Domnul ce-I ceruse,
Strigă către El mai bine
Pentru vieţile distruse.
Nu-i o dramă suferinţa
Când o întâlneşti în viaţă
Dacă porţi în piept credinţa
Şi a Domnului povaţă.
Drept răspuns El îţi vorbeşte,
Ca lui Iaebeţ odată:
„Eu te-ascult, dar tu-ndrăzneşte!
Biruinţa-i câştigată!“
***
Chinul ne desăvârşeşte,
Suferinţa dă valoare
Pentru Cel ce ne iubeşte,
Pentru viaţa viitoare.
Slavă, cinste, mulţumire
Domnului să-I dăm întruna
Căci, prin marea Lui iubire,
Am învins răbdând furtuna.
Şi zidirăm caracterul
Prin dureri neînţelese
Ca să ne primească Cerul
Cu cununi de-aici culese.